Erdoğan i-a zguduit pe aliații occidentali – și pe Vladimir Putin – cu sprijinul său deschis pentru candidatura Ucrainei de a adera la blocul militar format din 31 de națiuni, spunând că țara devastată de război „merită să devină membră NATO”. El a urmat rapid adăugând o nouă condiție imposibilă pentru renunțarea la dreptul său de veto privind aderarea Suediei la NATO: ca Uniunea Europeană să avanseze mai întâi oferta de admitere a Turciei, blocată de mult timp.
Se părea că summitul va fi total deturnat de la concentrarea planificată asupra Ucrainei. „Nimeni nu ar trebui să se aștepte la compromisuri și nici la înțelegere din partea mea”, a declarat Erdoğan în timp ce pleca spre Lituania.
Și apoi, brusc, a făcut o piruetă. După ore de diplomație frenetică, liderul turc a dat mâna cu un secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, care părea ușurat, și cu suedezul Ulf Kristersson. Acesta renunțase la veto-ul său asupra aderării Suediei, după ce îl blocase timp de luni de zile pe motiv că Stockholm adăpostea activiști kurzi pe care Ankara îi descrie drept „teroriști”.
Prin această succesiune de răsturnări de situație, Turcia a obținut concesii substanțiale, a declarat Rich Outzen, membru senior nerezident al Atlantic Council, un think tank. „Trebuie să recunoaștem că Erdoğan și-a jucat bine mâna în ceea ce privește protejarea intereselor naționale ale Turciei”, a spus el.
Între timp, și Rusia a fost prinsă pe picior greșit. Erdoğan a decis brusc să elibereze comandanții Regimentului ucrainean Azov deținuți în cadrul unui acord de schimb de prizonieri. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, s-a plâns de „o încălcare” a încrederii. „Nimeni nu a informat Rusia cu privire la acest transfer”, a bombănit Peskov.
Motivația din spatele acțiunilor contradictorii
Când a venit vorba de extinderea NATO și de aderarea Suediei, Washingtonul și Bruxelles-ul l-au interpretat într-un fel greșit pe Erdoğan, a spus el. Ei îl văd ca fiind „unicul rău și fără niciun motiv întemeiat care a hărțuit Suedia în legătură cu aderarea sa și care a cedat în cele din urmă doar după ce a fost hărțuit în mod corespunzător și energic de către Occident”.
Dar Rich Outzen, care a lucrat în cadrul Departamentului de Stat al SUA atât în calitate de consilier militar, cât și civil, lucrând în cadrul Biroului de Planificare a Politicilor, spune că acest lucru este greșit. Probabil că Erdoğan a avut întotdeauna intenția de a permite în cele din urmă aderarea suedezilor, el urmărea doar o înțelegere mai bună.
Faptul de a fi membru al NATO, prima organizație de securitate din lume, sporește puterea turcilor, a declarat Outzen, iar aceștia sunt întotdeauna fericiți, în principiu, la extinderea acesteia. „De fapt, cred că Erdoğan a jucat un joc bazat pe faptul că știa că, în cele din urmă, va lăsa Suedia să intre, dar știind că, odată cu summitul care se apropia, ar putea maximiza optica bună și extrage mai multe concesii”, a declarat Outzen.
Printre concesii s-a numărat vânzarea a 40 de noi avioane de război americane F-16 către Turcia, precum și kitul pentru modernizarea avioanelor aflate deja în posesia țării.
Concesiile pe care liderul turc le-a obținut merg mult mai departe de avioanele de luptă. Puterile occidentale sunt pregătite să ridice o serie de sancțiuni în domeniul apărării și al aviației care au fost impuse Ankarei începând cu 2019, a declarat Emre Uslu, un academician turc. Sancțiunile au fost o reacție la achiziționarea de către Turcia a sistemelor de arme rusești și ca răspuns la incursiunea militară a Ankarei în nordul Siriei.
Și în NATO, și în relații economice bune cu Rusia
În declarația NATO publicată după întâlnirea lui Erdoğan cu Stoltenberg și Kristersson, alianța s-a angajat „să respecte principiul că nu ar trebui să existe restricții, bariere sau sancțiuni în ceea ce privește comerțul și investițiile în domeniul apărării între aliați. Vom depune eforturi pentru a elimina astfel de obstacole„. Aceasta a fost o mare victorie pentru liderul turc.
El a făcut mult timp lobby pentru ca sancțiunile occidentale asupra sectoarelor aviației și apărării țării să fie ridicate, atât din motive de stat, cât și din motive familiale. „Industria aviatică a Turciei este critică în efortul lui Erdoğan de a construi un complex militar-industrial puternic, mare parte din acesta aparținând unor întreprinderi deținute de acoliții săi și de ginerele său Selçuk Bayraktar”, a adăugat Uslu, conform POLITICO.
În timp ce puterile occidentale poate că încă mai au de suferit de pe urma tacticilor dure ale lui Erdoğan, reacția Moscovei a fost, de asemenea, iute, iar pentru prima dată în public rușii au criticat furnizarea de către Turcia a dronelor armate Bayraktar, pe care ucrainenii le-au folosit cu succes. Kremlinul spune că așteaptă clarificări cu privire la eliberarea de către Turcia a prizonierilor de război ucraineni, iar ministrul rus de externe Serghei Lavrov s-a plâns săptămâna aceasta omologului său turc Hakan Fidan de „caracterul distructiv” al livrărilor militare ale Turciei către Ucraina.
Acțiunile lui Erdoğan i-au determinat pe unii să se întrebe dacă nu cumva este pe cale să se alieze cu Occidentul. Oficialii occidentali și analiștii geopolitici se întreabă de mult timp dacă prietenia Erdoğan-Putin este sustenabilă. Aceasta a început în mod serios după ce un avion al Forțelor Aeriene turcești a doborât un avion de război rusesc în apropierea graniței dintre Siria și Turcia în 2015. Unii s-au întrebat dacă nu cumva prietenia riscă să se prăbușească din cauza grandorii ambițiilor lor geopolitice, care sunt adesea în contradicție. De exemplu, au fost în tabere opuse în Siria și Libia.
Dar Putin și Erdoğan au reușit în trecut să compartimenteze punctele fierbinți care amenințau să le răstoarne parteneriatul. Erdoğan are un atu în mână – a refuzat până acum să se alăture Occidentului în impunerea de sancțiuni economice împotriva Rusiei.
El speră să îl primească în curând pe Putin în Turcia pentru a discuta despre prelungirea acordului care să permită exportul de cereale din porturile ucrainene de la Marea Neagră și probabil că va repeta oferta sa de a acționa ca mediator între Moscova și Kiev.
Potrivit lui Outzen, este probabil ca Erdoğan să continue să joace în ambele tabere, în conformitate cu politica externă tradițională a Turciei. „Dacă ar decide acum că este total de acord cu Occidentul, ar fi ceva ieșit din comun”, a spus el.
