Începând de săptămâna trecută, Turcia a ridicat oficial amenințarea de veto asupra aderării Suediei și Finlandei la NATO – o realizare remarcabilă a secretarului general Jens Stoltenberg, care nu era deloc asigurată.
Conform POLITICO, înaintea summitului alianței de la Madrid, cele trei țări au convenit asupra unui set de măsuri, strategie menită să liniștească Ankara cu privire la poziția țărilor nordice față de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), precum și asupra ridicării restricțiilor privind vânzările de arme către Turcia. În plus, președintele Statelor Unite, Joe Biden, a dat undă verde vânzării de avioane de luptă F16 către Ankara – deși acest lucru va trebui să treacă testul Congresului. Și, în schimb, Ankara a susținut invitația NATO la Helsinki și Stockholm.
Probabil că acesta este doar un semn de la ceea ce va urma în dansul continuu al Occidentului cu Turcia. De fapt, până la alegerile prezidențiale turcești de anul viitor, în care Recep Tayyip Erdoğan va încerca să fie reales cu ocazia centenarului republicii, Occidentul ar trebui să se pregătească pentru ceea ce va fi probabil o altă plimbare accidentată cu Ankara. Relațiile dintre Turcia și Occident se mișcă în fluxuri și refluxuri. Și, la drept vorbind, de la mijlocul anilor 2000, legăturile s-au înrăutățit, dar rata de deteriorare a variat. Dinamica actuală seamănă acum cu cea de acum doi ani, când tensiunile au explodat în estul Mediteranei, Grecia și Turcia apropiindu-se periculos de mult de prăpastia războiului.
Vestea prostă
Vestea proastă este că atunci, ca și acum, Erdoğan a profitat de statutul internațional al țării sale, intensificându-și politica externă pentru a extrage câștiguri politice interne. Vestea bună este că, în 2020, escaladarea nu s-a răsturnat – și sperăm că nu se va întâmpla nici de data aceasta. În timp ce relațiile Ankarei cu Occidentul pot fi tensionate, iar Erdoğan însuși ar dori probabil să sară din corabie, Turcia rămâne în faldurile occidentale. În 2020, intervenția militară a Turciei în Libia a împiedicat ca Tripoli să cadă în mâinile lui Khalifa Haftar. Creând un echilibru de forțe între facțiunile rivale și susținătorii lor regionali respectivi, acest lucru a dus la o încetare a focului mai târziu în acea vară și, deși nu a cimentat pacea – așa cum demonstrează pe deplin evenimentele de astăzi -, a oprit temporar violența și a împiedicat fragmentarea Libiei. De asemenea, a consolidat rolul Turciei în țară și a amplificat influența Ankarei în regiune.
Erdoğan a profitat apoi de acest rol pentru a inversa dinamica geopolitică care se consolidase în Mediterana de Est în anii anteriori. Declanșată de descoperirile de gaze și învârtindu-se în jurul vechilor rivalități, regiunea văzuse o axă în formare între Cipru, Grecia, Egipt, Franța, Israel și Emiratele Arabe Unite, opusă Turciei.
Turcia s-a folosit de statutul său consolidat în Libia pentru a intensifica tensiunile în Mediterana de Est, iar acest lucru a servit scopului de a obține sprijin intern pentru Erdoğan. De fapt, când vine vorba de politica externă, în special în Mediterana, turcii sunt relativ uniți în convingerea că au fost nedreptățiți de Occident – și în special de UE, de la aderarea Ciprului în 2004.
După alegerea lui Biden, Erdoğan a făcut un pas înapoi, reactivând discuțiile bilaterale cu Grecia și trecând la refacerea legăturilor cu Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Israelul, precum și cu Arabia Saudită. Și, deși relațiile cu UE și SUA nu s-au îmbunătățit în mod dramatic, discuțiile despre sancțiuni s-au estompat.
Oportunitățile lui Erdoğan
Dar acum, războiul din Ucraina a sporit din nou puterea turcă, iar un Erdoğan oportunist pare dornic să profite de tot ce poate.
În primele faze ale războiului, Turcia s-a poziționat ca mediator între Moscova și Kiev, iar apoi a profitat de cererile de aderare la NATO ale Suediei și Finlandei pentru a extrage beneficii. Acum, ea poate căuta avantaje și din blocada Rusiei la Marea Neagră: Având în vedere rolul său în Convenția de la Montreux din 1936, Turcia este locul de destinație pentru orice acord – fie că este negociat cu Rusia prin intermediul ONU, fie că este urmărit unilateral de o coaliție de bunăvoință – pentru a scoate cereale din Ucraina. De asemenea, Turcia joacă un rol cheie în problema gazelor din estul Med, a cărei relevanță strategică a crescut pe măsură ce Europa se descotorosește de gazul rusesc. Așadar, cu alegeri programate pentru iunie 2023 și o economie cu probleme, Erdoğan mizează din nou pe naționalism – alimentat de astfel de manevre și confruntări de politică externă – pentru a-i veni în ajutor. Cu o inflație care urcă vertiginos la aproape 79%, cu lira care alunecă continuu și cu Erdoğan care nu este dispus să înceteze refuzul său de a crește ratele dobânzilor, economia Turciei este în zdrențe – și este puțin probabil ca perspectivele sale să se îmbunătățească în anul următor.
În pofida acordului la care s-a ajuns cu privire la cererile de aderare la NATO ale Suediei și Finlandei, ar trebui să ne așteptăm ca Erdoğan să continue să fie extrem de oportunist și gata să escaladeze disputele legate de Siria, de East Med sau de relațiile Turciei cu SUA și UE în sens mai larg. Într-adevăr, de îndată ce s-a uscat cerneala pe memorandumul de înțelegere dintre Suedia și Finlanda, Erdoğan a ridicat miza, cerând extrădarea a 73 de membri ai PKK.
Exercițiu de echilibru
Nu există o soluție ușoară pentru liderii occidentali când vine vorba de Erdoğan.
A-i lăsa ușa larg deschisă prin marginalizarea statului de drept l-ar încuraja pe liderul turc, în timp ce a-i trânti ușa în nas i-ar permite doar să alimenteze și mai mult naționalismul. Și niciuna dintre aceste alegeri nu i-ar ajuta pe democrații turci. Faptul că Turcia a făcut un pas înapoi de la veto-ul său asupra Finlandei și Suediei este totuși o veste bună, semnalând că, atunci când vine vorba de împingere, Ankara rămâne ancorată în Occident. Cu toate acestea, în timp ce țara se pregătește pentru alegeri critice, atât Europa, cât și SUA vor trebui să facă un exercițiu de echilibru delicat de data aceasta, unul de nuanță și răbdare strategică.
