„Majoritatea guvernelor europene abia așteaptă să scape de migranții lor din Siria”, spune Lina Chawaf. Aceasta a fost o personalitate proeminentă a televiziunii din Damasc până când a fugit în 2011. Atunci, ea s-a alăturat revoltei populare împotriva lui Bashar Assad. Într-adevăr, europenii par prea nerăbdători să vadă înapoi solicitanții de azil sirieni pe care i-au primit inițial. Austria abia a așteptat să se risipească dârele de fum ale avionului care l-a transportat pe Assad la Moscova pentru a anunța că elaborează deja planuri de deportare pentru cei 100.000 de sirieni ai săi.
Între timp, cancelarul Karl Nehammer încurajează plecarea acestora. Statul oferă 1.000 de euro celor care decid voluntar să plece.
Alte guverne ale UE sunt mai circumspecte, în principal din motive de aparență. Câteva dintre ele au suspendat rapid examinarea cererilor de azil siriene.
Fără Bashar Assad la putere în Siria, se pot întoarce acasă
„Trebuie să mai așteptăm câteva zile pentru a vedea încotro se îndreaptă Siria”, a declarat Nancy Faeser, ministrul de interne al Germaniei. Statul se numără printre țările care adoptă un ton mai ponderat.
Ca majoritatea sirienilor, Chawaf, în prezent bursier Neiman la Universitatea Harvard, oscilează între speranță și anxietate cu privire la perspectivele Siriei. Din 2013, Chawaf supervizează postul de radio sirian independent și pro-democrație Rozana. Acesta din urmă se concentrează pe raportarea drepturilor omului și emite din studiouri din Paris și Gaziantep, Turcia. Redacția are aproximativ 25 de corespondenți în afara Siriei și 24 în interiorul acesteia, care au înfruntat bombele cu baril și jihadiștii.
De la răsturnarea lui Assad nu a mai închis un ochi. Ei intenționează să viziteze Damascul în curând și să mute majoritatea personalului Rozana în Siria. Dar nu-și face iluzii cu privire la ceea ce ar putea rezerva țara sa torturată de război. Mai mult, se teme că Europa s-ar putea grăbi să creadă că va scăpa în curând de migranții sirieni.
De fapt, dacă lucrurile merg prost, continentul ar putea asista chiar la un nou aflux de refugiați. Și există întrebări-cheie care trebuie puse. Va deveni Siria o țară mai normală? Va face tranziția de la violența și opresiunea regimului Assad? I se oferă doar un răgaz? Se va confrunta în curând cu represiunea islamistă impusă de principalul grup insurgent Hayat Tahrir al-Sham (HTS), ale cărui origini se află în Al-Qaida și în grupul Stat Islamic? Vor fi militanții incluși și vor accepta un stat secular și democratic? Pot noii conducători ai Siriei – oricine ar fi ei – să depășească fracturile religioase și etnice, agravate de războiul civil de 13 ani, care împart țara între majoritatea sunnită, alawiți, druzi, kurzi și creștini?
Ce urmează pentru Siria?
Dacă e să ne luăm după trecut, semnele nu sunt bune. Uitați-vă la rezultatul Primăverii arabe. Aceasta a dus la înlăturarea dictatorilor pe fondul marilor speranțe. Despoții i-au înlocuit pe despoți. Și în Libia, o societate mult mai coezivă decât Siria, a existat doar o scurtă perioadă de pace de tranziție înainte ca gloanțele să înlocuiască buletinele de vot.
Deocamdată, mare parte din atenția în Siria se concentrează pe bucuria plecării lui Assad; pe deschiderea închisorilor regimului, cu zeci de mii de prizonieri care clipesc în semn de recunoștință față de lumina soarelui și se reunesc cu familiile care și-au pierdut de mult speranța pentru ei. Ca întotdeauna, odată cu căderea unei autocrații, ni se oferă o privire asupra lucrurilor de lux lăsate în urmă de stăpânii fugari în vilele lor cu etaj de marmură. Un garaj de mașini de lux, inclusiv Aston Martin, un Lamborghini, un Lexus negru și un rar Ferrari F50. Rafturi cu haine de lux. Valize Louis Vuitton și genți Hermès.
Desigur, costul tuturor acestor obiecte de lux luate de cleptocrați a fost să traumatizeze și mai mult o țară care nu s-a bucurat niciodată de o democrație stabilă de la obținerea independenței în 1946. Siria modernă a cunoscut doar lovituri de stat și revolte militare. Iar din 1963, o autocrație vicioasă. Nu este un palmares grozav. Nu este unul care să inspire încredere.
De remarcat, secretarul de stat american Antony Blinken nici măcar nu a îndrăznit să pronunțe cuvântul democrație la sosirea sa în țara vecină, Iordania. Acesta a purtat discuții despre tranziția Siriei. El a menționat că este important să ne asigurăm că „poporul sirian are posibilitatea de a-și alege calea de urmat”. Cum se va realiza acest lucru fără alegeri libere și corecte este o presupunere pentru oricine, potrivit Politico.
Se va duce Siria spre democrație?
Blinken a subliniat câteva principii pe care Siria trebuie să le respecte din perspectiva Washingtonului.
„Ar trebui să fie incluzivă, non-sectară. Trebuie să susțină și să protejeze drepturile tuturor sirienilor, inclusiv ale minorităților”, a spus el. Și a subliniat că noua Sirie nu ar trebui să fie folosită „ca o bază pentru terorism, extremism și să reprezinte o amenințare pentru vecinii săi sau să se alieze cu grupări precum ISIS”, a adăugat el.
Principalul diplomat american a evitat să menționeze numele principalului comandant al rebelilor sirieni, Ahmed Hussein al-Shar’a sau al HTS. Cu toate transformările recente și toleranța față de minoritățile religioase din enclava Idlib, există multe motive de îngrijorare pentru sirieni precum Chawaf. Nu doresc să vadă Siria controlată de islamiști sau de jihadiști salafiști.
HTS, provocările democrației și viitorul Siriei
Sub conducerea HTS, în Idlib nu a avut loc nicio alegere. Miniștrii au fost aprobați de shura, un consiliu consultativ. Legea Sharia a fost respectată. Nicio femeie nu a fost numită în guvern. Guvernul de tranziție pe care Shar’a l-a stabilit pentru Siria este plin de loiali ai HTS.
Scriind în 2021, Aymenn Jawad Al-Tamimi, un cercetător britanic-irakian, a comparat HTS cu talibanii din Afganistan. „Aceasta nu înseamnă că cele două mișcări sunt exact la fel, dar HTS seamănă cu talibanii prin faptul că este o mișcare islamică militantă care dorește să fie luată în serios de actorii internaționali, dându-le presupuse asigurări că teritoriile sale nu vor fi folosite ca rampă de lansare pentru „operațiuni externe și având ca prim obiectiv ideal instituirea unui guvern islamic””, a concluzionat el.
În ciuda discursului lui Shar’a privind alegerile, Chawaf rămâne sceptică. „Ei nu cred în libertate și democrație”, spune ea despre HTS și aproape o duzină de grupuri afiliate, multe dintre acestea cuprinzând luptători străini care au luptat în Afganistan, Asia Centrală și Levant. „Cel puțin Assad a dispărut. Cel puțin regimul a dispărut. Dar acum va trebui să continuăm lupta pentru libertate, pentru democrație”, spune ea.
În timp ce ea rămâne atașată ideii că Siria poate face tranziția către o societate deschisă și democratică, puterile occidentale par să nu fie la fel. Acestea doresc doar ca Siria să fie stabilă, ca migranții sirieni să se întoarcă acasă și să nu mai existe fluxuri de migranți. Prin urmare, pragmatismul va prevala probabil asupra principiilor, iar guvernele occidentale – în timp ce își țin nasul pe loc – se vor angaja cu HTS.
