După ce a prăbușit economia turcă și a sărăcit clasa de mijloc pe care el însuși o îmbogățise, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, împinge acum țara spre un război inutil și manipulează instanțele împotriva rivalilor săi.
Erdoğan duce o campanie nemiloasă pentru a-și păstra funcția de putere în 2023, an care marchează și centenarul Republicii Turce. Alegerile din acest an vor determina direcția în care Turcia va merge, fie spre democrație, fie va cădea și mai puternic către o dictatură.
Alegerile prezidențiale din Turcia, care vor avea loc la 23 iunie, sunt, fără îndoială, cel mai important vot din lume în acest an. Acesta va determina dacă această națiune de 85 de milioane de cetățeni, aflată la granița dintre Europa, Asia și Orientul Mijlociu, va continua să se grăbească pe drumul spre a fi o putere autoritară și expansionistă sau dacă va alege o cale mai liberală și pluralistă, relatează POLITICO.
Pentru prima dată de la venirea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) al lui Erdoğan, conservator și cu tentă islamistă, în 2002, există o perspectivă serioasă de schimbare politică. Inflația este de peste 80 % pe an, lira turcească s-a prăbușit în raport cu dolarul, iar popularitatea guvernului s-a scufundat pe măsură ce dificultățile economice au crescut.
Potrivit sondajelor, Erdoğan, care a condus cu o mână din ce în ce mai autocratică după ce a modificat constituția pentru a crea un sistem prezidențial pe măsură, are probleme politice serioase, AKP-ul abia dacă beneficiază de un sprijin de 30%.
Amenințări multiple
Bineînțeles, răspunsul său a fost caracteristic, brutal, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional.
În ciuda opoziției atât a Washingtonului, cât și a Moscovei, Erdoğan a vorbit deschis despre pregătirile pentru a trimite tancuri în Siria, căutând să disloce milițiile kurde aliate cu Occidentul în lupta împotriva militanților Statului Islamic, dar pe care Ankara le consideră legate de gherilele Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), aflat în afara legii. El pare hotărât să finalizeze o zonă tampon de cealaltă parte a frontierei sudice a Turciei.
Între timp, președintele turc amenință, de asemenea, că va lovi Grecia, aliat al NATO, pe fondul unor dispute fabricate în legătură cu forajul de gaze, Cipru și presupusa „militarizare” a insulelor grecești din Marea Egee, deși costul economic și politic internațional al unei astfel de acțiuni o face foarte improbabilă.
De când a început invazia Rusiei în Ucraina, Erdoğan a poziționat Turcia ca mediator indispensabil între Moscova și Kiev, ajutând la medierea acordurilor și găzduind discuții între șefii de securitate ai SUA și Rusiei. De asemenea, a reușit să sprijine Ucraina, inclusiv prin vânzări de drone militare, menținând în același timp legăturile comerciale și energetice cu Rusia și fără a-și pune în pericol relația personală cu președintele Vladimir Putin sau fără a provoca mânia Occidentului.
Între timp, acasă, președintele turc s-a folosit de un sistem de justiție care nu se remarcă tocmai prin independența sa pentru a încerca să-și descalifice cei mai puternici potențiali contestatari.
Primarul Istanbulului, Ekrem Imamoğlu, o figură populară din partea Partidului Republican al Poporului (CHP), un partid secular de centru-stânga, care ar putea fi un candidat prezidențial unificator al opoziției, tocmai a fost condamnat la peste doi ani de închisoare și i s-a interzis accesul la funcții publice pentru „insultarea funcționarilor publici”. Deocamdată, sentința este suspendată în așteptarea apelurilor, dar Erdoğan ar putea încerca să accelereze procesul judiciar, astfel încât rivalului său să i se interzică să candideze.
De asemenea, peste 100 de politicieni din principalul Partid Democrat al Poporului (HDP) pro-kurd sunt în continuare judecați pentru presupuse infracțiuni de terorism, ceea ce ar putea duce la scoaterea mișcării în afara legii. HDP nu face parte din alianța de opoziție formată din șase partide, care alcătuiește o platformă electorală comună, variind de la stânga social-democrată la centru-dreapta liberală. Cu toate acestea, ar putea să apară ca un factor de decizie dacă, așa cum sugerează sondajele, nici AKP, nici opoziția nu câștigă o majoritate în parlament.
Erdoğan, fost primar al Istanbulului, s-a aflat el însuși la capătul unei hărțuiri judiciare similare înainte ca AKP să triumfe în 2002. Condamnat la un an de închisoare pentru că a citit un poem presupus islamist, i s-a interzis să candideze și a fost obligat să aștepte înainte de a deveni prim-ministru.
Cu toate acestea, rămâne de văzut cât de departe este dispus să meargă acest formidabil militant de data aceasta în ceea ce privește o acțiune militară reală pentru a juca cartea naționalistă în lupta sa pentru realegere.
Moment critic pentru Turcia
În 20 de ani, Erdoğan a trecut de la o politică pașnică față de vecinii Turciei la conflicte deschise sau latente cu Siria, Grecia, Israel, Egipt, Arabia Saudită și Armenia. Cu toate acestea, în ultimele luni, el a început o apropiere de mai mulți dintre acești adversari, parțial pentru că eșecul revoltelor din Primăvara Arabă susținute de Turcia l-a forțat să își ajusteze politica externă, dar și pentru că are nevoie disperată de capital arab și occidental pentru a susține economia, eviscerată de politica sa nesăbuită de menținere a ratelor scăzute ale dobânzilor.
În timp ce opinia publică este puternic naționalistă în Turcia, o incursiune terestră în Siria care ar declanșa o reacție din partea SUA sau a Rusiei, forțând Ankara să dea înapoi, s-ar putea întoarce împotriva sa, la fel ca și utilizarea sa grosolană a sistemului judiciar pentru a marginaliza opoziția. Pe de altă parte, o operațiune transfrontalieră limitată, cu puține victime turcești, ar putea fi de fapt acceptabilă pentru alegători, în același mod în care loviturile regulate ale Israelului în Gaza, ca represalii la atacurile palestiniene cu rachete ale Hamas, sunt considerate mai degrabă operațiuni de poliție decât războaie.
Astfel, lunile următoare vor fi presărate cu exerciții militare, nu în ultimul rând pentru a marca cea de-a 100-a aniversare a fondării de către Mustafa Kemal Atatürk a unei republici moderne și seculare peste cenușa Imperiului Otoman.
Erdoğan va dori să proiecteze influența restabilită a Turciei într-o lume multipolară, în care puterile de dimensiuni medii pot exercita mai multă influență, deoarece SUA și Rusia sunt mai puțin dispuse sau capabile să acționeze ca polițiști globali. Dar, după intervențiile din Libia și în sprijinul Azerbaidjanului împotriva Armeniei, s-ar putea să se oprească în fața unui asalt terestru în Siria, dacă marile puteri continuă să-l avertizeze.
Uniunea Europeană, din păcate, este probabil să fie mai degrabă un spectator decât o forță de moderație sau de schimbare. Blocul este cel mai mare partener comercial al Turciei, dar și-a pierdut influența la Ankara, deoarece procesul de aderare a țării la UE este blocat de mult timp, iar Bruxelles-ul trebuie să cumpere în mod regulat Turcia cu asistență pentru a menține aproape 4 milioane de refugiați sirieni pe teritoriul său, în loc să-i lase să se reverse în Grecia.
Occidentul ar fi, fără îndoială, ușurat să îl vadă pe Erdoğan căzând. Dar guvernele își protejază interesele, păstrând liniile de comunicare deschise cu Turcia și oferind un ajutor public foarte slab către opoziției, chiar dacă se roagă în liniște pentru o Turcie mai moderată și mai pro-occidentală în iunie.
