Calibrul Funeraliilor Regale arată importanța imaginii fostei Regine, Elisabeta a II-a și a Marii Britanii, fapt ce se poate observa și după cei invitați la ceremonie – marii lideri ai lumii au venit să aducă un ultim omagiu monarhului. Înmormântarea reginei a invocat un ritual vechi, învăluit în mister și tradiție.
Capetele încoronate și președinții de state au sosit cu autocarul de la Spitalul Regal din Chelsea pentru a-și lua rămas bun de la singura rămășiță reală a monarhiei sacre: regina unuia dintre cele mai puternice state ale lumii. Joe Biden a fost singurul scutit de călătoria nebunească cu autocarul: excepționalismul american s-a întâlnit cu excepționalismul britanic. În America, influența britanică este considerabilă, cum este și în cazul Franței, însă aceste influențe par a fi de domeniul trecutului.
A fost un spectacol de teatru, cu oamenii normali în primele rânduri, urmați apoi de elite. Elisabeta a II-a a fost probabil ultima persoană care a crezut cu adevărat în monarhia sacră, motiv pentru care a fost bună pentru această poziție: vanitatea sau răsfățul nu sunt același lucru cu a crede că ești sfințit. Moartea reginei a însemnat moartea unei idei, deplânsă de poporul său – cei care susțin acest principiu arată că atitudinile Marii Britanii pe scena mondială nu sunt totdeauna corecte: am văzut milă și nostalgie, în egală măsură cu uimirea. Excepționalismul a pierit odată cu ea Deși este ceva rafinat, nu este real, argumentează Politico.
O paradă a absurdității
Luxul era în mod explicit de factură imperială. Se pare că luxul s-a extins, în mod ironic, de când Marea Britanie era un imperiu. Acest lucru se explică prin priceperea casei de Windsor în a face marketing. Îmi imaginez că tinerii ce au purtat sicriul reginei au fost aleși pentru chipurile lor sublim de expresive: ni i-am putea imagina în cadrul bătăliei de la Passchendaele sau Agincourt. Forțele armate au exersat toată săptămâna, dar este ușor să-ți ocupi propria capitală. Costumele absurde au fost luate din colțurile unor dulapuri întunecate și șterse de praf pentru că, sub statul britanic modern, absurditatea mai există: vestitorii, toboșarii, cavaleria; Ducele de Norfolk cu pălăria sa și cu ochelarii de epocă, dând dovadă de excentricitate engleză. Aristocrația britanică este cea mai durabilă elită de pe pământ și este conștientă de acest lucru. Vârsta este de partea noastră, așa că am oferit cel mai fascinant medicament disponibil oricărei aflate țări în declin: naționalism la modă, cu un pedigree solid.
Atmosfera fluctuează între bizar și sentimental: mențiunea fie a vastei bogății a familiei, fie a greșelilor pe care le-a comis pe parcursul timpului – sau a oricăror date concrete despre aceasta– ar fi considerată nepotrivită. Este un sentiment ciudat: o îngropăm ca pe o regină, dar totuși o tratăm ca pe o femeie obișnuită. Oamenii s-au aplecat asupra calităților sale – zâmbetului ei, dragostea ei pentru Scrabble, față de cai și de câinii de vânătoare. Un colaborator al său a numit-o „Regina lumii”, fără comentarii. Funeraliile au fost numite „cel mai mare eveniment care s-a întâmplat în Regatul Unit în ultimii zeci de ani”. Este acesta adevărul?
Am discutat cu unii dintre ultimii oameni care au participat la ședința de stat din Westminster Hall, după ce au așteptat la coadă. Însăși ideea de a sta o noapte întreagă la coadă poartă propriile semnficații – dacă ai sta toată noaptea în frig, ai șansă să-ți fi câștigat locul. Ar fi putut fi eliberat bilet, dar asta nu ar fi implicat nici un efort din partea populației, cifrele finale ale celor internați în spiatale în urma statului la coadă nu au fost încă publicate. Oricare ar fi acestea, se va considera că a meritat efortul. Un mare fan al regalității, venit din Bristol, a spus unui ziar tabloid că regina a fost întotdeauna „fericită”. Dar asta este ceea ce face mitul: te însoțește de dorințele altor oameni și te face străin pentru tine însuți. Un copil s-a întrebat dacă regina o va vedea la televizor din ceruri. Într-un mesaj pe Tweeter de la Paddington Bear – un refugiat fictiv – care îi mulțumește reginei „pentru tot” a primit 1 milion de aprecieri. „Sunt la Londra, dar simt că sunt într-un loc complet diferit”, a spus o femeie și a avut dreptate: chiar era.
Fiecare și-a jucat rolul după scenariul propus
La astfel de înmormântări este ușor să separăm oamenii care iubesc de cei care iubesc puterea. O atmosferă similară s-a observat și la înmormântarea lui Margaret Thatcher de la Catedrala St Paul: doar fiica ei, Carol și secretarului ei de presă Bernard Ingham păreau să le pese. Restul păreau mai mult a se bucura, nici măcar nu se oboseau să-și ascundă zâmbetele. Doamnele suita ei, îmbrăcate cu ținutele specifice– pălării austere cu boruri largi, genți mari – păreau afectate de durere, dar o cunoșteau pe Elizabeth Mountbatten la fel de bine ca pe Regina Elizabeth. Prim-ministrul Elizabeth Truss a zâmbit când a intrat în catedrală – toți ceilalți premieri au precedat-o. Apoi ea și-a citit discursul, menționându-l pe Dumnezeu ca un simplu demnitar cu care nu a făcut încă cunoștință, dar pe care ar putea să îl intorudcă în programul său.
Nimeni nu a vorbit cum se cade – predica arhiepiscopului de Canterbury a fost una generală – potrivit ocaziei: nimeni nu ar îndrăzni să la acorde înmormântarea unei regine domnitoare, altceva decât banalități. Acest lucru ar putea fi considerat ca o expunere, așa că s-a preferat o abordare generală. În schimb, a existat muzică de cor, care exprimă cel mai bine dorințele monarhiștilor și este cântată cel mai bine de copiii mici, ceea ce nu este întâmplător. (Un băiat era îmbrăcat în uniformă de veteran: avea cel mult 12 ani).
O parte din amuzament este să urmărim atitudinea Familiei Regale: este, în esență, un sport național. Dacă transformi oamenii în zei, ce se întâmplă atunci? Asemenea serialului TV „Succesiunea”, dar actorii chiar suferă și uneori, chiar mor. Elisabeta a II-a a fost iubită pentru superioritatea sa morală: va supraviețui oare Charles al III-lea? Acesta părea năpădit de durere, dar soția lui, noua regină, arăta mai rău: nu a căutat niciodată asta când a cochetat cu Charles Windsor la meciurile de polo din anii 1970. Ducele de Sussex era în al doilea rând în spatele tatălui său, radiind de furie. O parte din cruzimea monarhiei, este chiar acest principiu – primogenitura sau câștigătorul ia totul.
La Palatul Buckingham, slujnicele au ieșit să privească trecând sicriul: mai târziu, la Windsor, personalul castelului a făcut același lucru, purtând banderole negre. În drum spre Windsor, urmărind cortegiul funerar de stat – o mașină Jaguar Land Rover – oamenii își ridicau iPhone-urile pentru a imortaliza momentul. De la distanță părea că făceau salutări hitleriste către o mașină.
În cele din urmă, aceștia s-au retras și au fost înlocuiți de corgii, câinii favoriți ai reginei, care nu păreau mai puțin confuzi decât majoritatea oamenilor. Ceremonia de la Windsor a fost și mai restrânsă: până la căderea nopții, când există un serviciu privat pentru familie, ea poate, pentru o vreme, să fie din nou o femeie. Dar pentru noi ceilalți Elisabeta a II-a a trecut în planul legendei.
