Povestea reginei Anna dezvăluie cum Kievul a modelat mult timp Europa și nu ar trebui să fie ținut pe margine, mai ales în aceste momente.
Christian Oliver, într-un material pentru POLITICO, specifică faptul că este timpul să o „reînviem” pe Anna de Kiev, regina francilor din secolul al XI-lea, ce a avut o domnie extrem de reușită, dar, în același timp, nemeritat de uitată. Dacă ar mai fi prezentă printre noi, Regina Anna i-ar adresa câteva cuvinte destul de aspre succesorului ei din prezent la conducerea Franței, președintele Emmanuel Macron.
Anna ar fi cu siguranță dezamăgită de faptul că „un franc împuțit și mâncător de napi are acum temeritatea de a sugera că civilizația eminamente mai sofisticată a Kievului este acum la o distanță de zeci de a face parte din proiectul politic paneuropean”, scrie Christian Oliver în editorialul său.
De fapt, există puține figuri istorice atât de bine plasate ca Anna pentru a mărturisi că Kievul se află în centrul, nu la periferia poveștii europene. Întrucât este deja clar că o mare parte din Europa de Vest va trage de timp în ceea ce privește candidatura Ucrainei la UE.
Povestea Annei din Kiev și a lui Macron
Căsătorindu-se cu regele Henri I la Reims în 1051, Anna făcea atunci o decizie mai puțin lăudabilă pentru poporul său. Prințesa își abandona orașul natal, un oraș cu peste 400 de biserici, cu legendara Poartă de Aur, pentru a trăi într-un mediu intelectual inferior celui din care făcea deja parte, după spusele lui Oliver. Ea ar fi un personaj convingător, care astăzi ne-ar putea ajuta să tragem Kievul în afara graniței Europei de Est, unde mulți vest-europeni au exilat acum Ucraina.
„Macron a avut deja o dispută cu Anna”, mai adaugă Oliver, exemplificând: „La o conferință de presă la Versailles, în mai 2017, președintele rus Vladimir Putin a salutat-o pe „Anna cea rusă” pentru că a pus bazele relațiilor franco-ruse. Președintele francez de lângă el a zâmbit vesel și a privit cu ochiul la camera de televiziune”.
Președintele de atunci al Ucrainei, „baronul ciocolatei” Petro Poroșenko, a răbufnit, spunând că Rusia o „fură” pe Anna pentru propria istorie „în fața Europei”. Ucrainenii se grăbesc adesea să remarce faptul că, pe vremea Anei, Kievul ar fi controlat teritorii de la Marea Baltică până la Marea Neagră, cu mult înainte ca Moscova să apară pe scenă.
Dacă mai contează, probabil că Anna însăși nu s-ar bucura să fie cooptată de Putin, „un bătăuș de pe coasta baltică, care acum lansează rachete de croazieră și drone kamikaze în iubitul ei Kiev”, mai scrie Oliver. Deși a fost, după toate aparențele, o regină cu frică de Dumnezeu, tot îți poți imagina că și-ar fi dorit ca dușmanul ei să fie strangulat în liniște și aruncat într-o mocirlă.
Macron cel harnic
Din punct de vedere diplomatic, Macron a încercat să repare daunele provocate de conferința de presă de la Versailles atunci când Poroșenko a vizitat Franța, chiar luna următoare (și a îngenuncheat în fața statuii Anei). Făcându-se liric, Macron a remarcat modul în care Ana de Kiev a arătat că relația Kiev-Paris era „ancorată în adâncurile mileniului trecut”.
„Dar oare Macron a învățat cu adevărat lecția corectă?”, se întreabă Oliver. Dacă și-a dat seama doar că Rusia și Ucraina se ceartă în ce măsură națiunile lor moderne sunt cu adevărat moștenitoare ale Rusiei, Kievul plângând din cauza narațiunilor imperialiste de la Moscova, atunci nu acesta este cu adevărat punctul principal?
Prințesa europeană
O mitologie amuzantă o înconjoară pe Anna. Unele povești sugerează că ea a adus în bagajele sale faimoasa evanghelie slavonă din Reims atunci când a sosit pentru a se căsători cu Henri. Acum, este o comoară națională neprețuită pentru francezi. Multe biografii citează o scrisoare adresată tatălui ei în care expune unele cintre „defectele” de atunci ale prancezilor precum analfabetismul sau mâncatul broaștelor.
În mod tragic, toate acestea sunt ficțiuni romantice despre Anna. Cu toate acestea, există o logică solidă a acestor povești. Ea a fost aproape cu siguranță un produs bine educat al unei culturi sofisticate, știind foarte bine limba greacă, noțiuni de știință și elemente de literatură. Pentru bărbații educați din Occident, care știau foarte puțin despre orice altceva în afară de latina bisericească, impozite și „porcării”, regina din Est trebuie să fi părut că a aterizat de urgență de pe o altă planetă.
Descendența ei este fundamentală pentru a o înțelege. Tatăl ei a fost un om important: Iaroslav cel Înțelept, mare prinț de Kiev, un om renumit pentru dragostea sa pentru cărți, care a mobilizat scribi pentru a traduce texte grecești. Sub Iaroslav a fost finalizată catedrala Sfânta Sofia, cu 13 domuri, care este încă un simbol al Kievului, iar acolo se găsește o frescă despre care se crede că o reprezintă pe Anna tânără. Iaroslav a fost un mare „codificator” al legii și, semn că aborda cele mai odioase infracțiuni, legile sale erau extrem de specifice chiar și în ceea ce privește smulgerea bărbii, de exemplu.
Totuși, mama Annei este cea care ne dezvăluie că această poveste este mai mult decât o întâlnire între Estul ortodox și Vestul latin. Ingegerd, canonizată mai târziu, a fost fiica primului rege creștin al suedezilor, ceea ce amintește de originile vikinge ale Kievului. Anna face parte în mare măsură din moștenirea scandinavă a continentului, iar tatăl ei apare în analele nordice sub numele de Jarisleif cel Șchiop, probabil datorită unei răni provocate de o săgeată.
Una dintre cele mai populare teorii este că, după ce Henric al III-lea a respins-o pe Anna, la mijlocul secolului al XI-lea s-a conturat un fel de front kivano-franco-polonez împotriva germanilor. Acest lucru este cu siguranță posibil. „Totuși, imaginea de ansamblu este clară: Kievul a contribuit la modelarea Europei”, mai scrie Oliver pentru POLITICO.
Guvernarea Franței
Anna nu numai că și-a îndeplinit datoria regală, oferindu-i lui Henri un moștenitor și introducând numele grecesc Filip în rândul regalității occidentale, dar se pare că a fost activă în conducerea națiunii. Dovezile textuale arată că nu era o regină care să fie închisă într-un turn.
Este revelator modul în care multe dintre cărțile francilor specifică faptul că numeroase acte normative erau semnate în prezența reginei sau cu acordul acesteia. Șiretenia ei statală s-a dovedit crucială în 1060, când Henri și-a încredințat sănătatea unui vraci numit Jean cel Surd, probabil numit astfel pentru abilitatea sa de a ignora țipetele pacienților săi. Jean i-a prescris lui Henri un purgativ agonizant care, până la urmă, l-a ucis. Jean a încercat să dea vina pentru moartea lui Henri pe halbele de apă pe care regele le băuse împotriva sfatului său, dar în mod clar își otrăvise monarhul. Anna ar fi trebuit probabil să aducă cu ea un medic din Orient.
Moartea lui Henri a fost un moment destul de periculos. Regatul era precar, iar fiul cel mare al Annei, Filip, avea doar opt ani. Din nou, urma documentelor sugerează că regina a redresat regatul. În mod revelator, Anna și Filip I au fost numiți împreună „regii”. Din acest duet, într-adevăr, doar Anna ar fi putut conduce. Cu toate acestea, Filip a prosperat în cele din urmă și a câștigat supranumele de „cel Iubitor”, ceea ce sugerează că s-a bucurat foarte mult de lunga sa domnie.
În ciuda succesului său aparent de integrare printre franci, există semne care arată că nu s-a transformat niciodată pe deplin în autohtonă. În mod emoționant, ea și-a păstrat semnătura în chirilică. În timp ce papa nu lasă niciodată să se înțeleagă că ar avea vreo problemă cu faptul că ea provine din Orientul ortodox, dedicația ei pentru o biserică, în care tânjește după „frumusețea” vieții veșnice, este plină de limbajul credinței sale originale.
La sute de ani distanță?
„Este dureros de evident încotro se îndreaptă politica UE”, adaugă Oliver. În ciuda faptului că ucrainenii ar fi demonstrat în timpul revoltei Maidan, dar și în războiul împotriva Rusiei, că sunt dispuși să își dea viața pentru libertăți esențiale, Bruxelles-ul îi va trage pe sfoară când vine vorba de aderarea la UE.
Firește, vor fi necesare reforme și reconstrucți, dar insistența lui Macron că Kievul este la „zeci de ani” distanță dezvăluie prejudecata larg răspândită că Ucraina pur și simplu nu este europeană. Povestea Annei sugerează ceva destul de diferit și cere mai multă răbdare din partea Occidentului.
