În cei 70 de ani de domnie pe tronul Marii Britanii, Regina Elisabeta a II-a a învestit în funcția de premier al țării 15 politicieni englezi. Cu majoritatea dintre ei, Alteța Sa a avut o relația foarte bună de colaborare, însă conservatorul Edward Heath a fost unul dintre cei cu care Majestatea Sa nu s-ar fi înțeles la fel de bine.
Edward Heath, care a ocupat funcția de prim-ministru al Reginei Elisabeta a II-a între anii anii 1970-1974, a fost cel care a readus conservatorii la putere între cele două mandate ale lui Harold Wilson. Spre deosebire de predecesorul său, Edward Heath a fost considerat unul dintre liderii cel mai puțin favoriți de Casa Regală a Angliei.
Se spune că au avut o relație dificilă și că Heath se simțea adesea inconfortabil în preajma femeilor, fiind lipsit de farmec. Se credea că opiniile sale cu privire la Commonwealth erau diferite de cele ale Reginei Elisabeta și că aceasta din urmă este posibil să le fi luat această atitudine a premierului în mod personal.
I-a unit conflictul
Cu toate acestea, în timpul tulburărilor din Irlanda de Nord, cei doi s-au apropiat de pe urma ororii comune față de amploarea violenței și a pierderilor de vieți omenești. Sir John Major a povestit că, câțiva ani mai târziu, când era premier, i-a invitat pe amândoi la o cină privată, iar Edward Heath, pe atunci foarte în vârstă, a adormit.
În ciuda diferențelor dintre ei, prim-ministrul Heath a complimentat cunoștințele generale ale Reginei Elisabeta a II-a, descriind-o odată ca fiind „fără îndoială una dintre cele mai bine informate persoane din lume”, citează publicația Sky News.
Premierii Reginei Elisabeta a II-a. Realizările lui Heath
În calitate de prim-ministru, Heath a fost nevoit să se confrunte cu criza conflictului violent din Irlanda de Nord, în care a impus dominația britanică directă în 1972. Heath a obținut un triumf major prin obținerea acceptului francez pentru aderarea Marii Britanii la CEE în 1972-73. Cu toate acestea, el s-a dovedit a fi unul dintre premierii Reginei Elisabeta a II-a care nu au putut gestiona problemele economice tot mai mari ale Marii Britanii, în special inflația și șomajul în creștere și o serie de greve sindicale paralizante.
Sperând să obțină un nou mandat, Heath a convocat alegeri generale la 28 februarie 1974. Conservatorii au pierdut locuri în Camera Comunelor în favoarea laburiștilor, iar Heath nu a reușit să formeze un guvern de coaliție. La 4 martie, Harold Wilson i-a succedat în funcția de prim-ministru. După ce conservatorii au fost învinși în alte alegeri generale în octombrie, Heath a fost înlocuit la conducerea partidului de Margaret Thatcher în 1975. Ulterior, Heath a fost foarte critic la adresa lui Thatcher și a mișcării Partidului Conservator spre dreapta politică și a opoziției sale față de integrarea europeană. Heath a rămas în Camera Comunelor până în 2001.
Heath a fost, de asemenea, un artist desăvârșit, iar în 1971 a dirijat Orchestra Simfonică din Londra, prima din mai multe orchestre pe care avea să le conducă. A scris mai multe cărți, printre care „Music: A Joy for Life” (1976); „Sailing: A Course of My Life” (1975), o relatare a aventurilor sale de navigație; și autobiografia „The Course of My Life” (1998). În 1992, Heath a fost făcut cavaler.
