Harold Macmillan a fost cel de-al treilea premier al Reginei Elisabeta a II-a, care a servit din ianuarie 1957 până în octombrie 1963. A fost un reprezentant al Partidului Conservator și a rămas în istorie datorită pragmatismului său.
Macmillan ajunge în fotoliul de premier al Marii Britanii după o mare înfrângere a țării la nivel internațional: criza canalului Suez, care a avut loc în toamna de dinaintea investirii sale. A rămas în istorie drept unul dintre cei mai pragmatici premieri ai Reginei Elisabeta a II-a, iar după retragerea lui Eden în urma crizei canalului Suez, Macmillan, un protejat de-al lui Winston Churchill, a fost promovat din funcția de Ministru de Externe.
Investirea lui Harold Macmillan
La vremea respectivă, Partidul Conservator nu avea mijloacele necesare pentru a decide noul lider ce avea să conducă țara în urma demisiei lui Anthony Eden. Astfel, folosindu-se de o prerogativă regală și de dreptul constituțional de a alege pe cine dorea să creeze un nou guvern, regina l-a ales pe Harold Macmillan.
Regina Elisabeta a II-a l-a numit pe Macmillan premier în urma sfaturilor pe care le primise din partea lui Churchill dar și a Marchizului de Salisbury. Când a fost investit, pe data de 10 ianuarie, i-a transmis reginei că nu poate garanta că guvernul său va rămâne la putere mai mult de șase săptămâni, chiar dacă până la urmă a fost premier timp de șase ani.
Marele scandal care a rămas în istorie în timpul premierului Macmillan a fost „afacerea Profumo”. John Profumo, Ministrul Apărării la vremea respectivă, a avut o aventură în afara mariajului cu o tânără model în vârstă de 19 ani, începând cu anul 1961. Scandalul a afectat în mod direct credibilitatea guvernului lui Macmillan, mai ales în contextul în care ministrul negase în fața Camerei Comunelor această aventură. Totdată, la rândul său, Macmillan i-a luat apărarea lui Profumo, iar la momentul în care în presă au apărut mai multe dovezi legate de această relație, imaginea sa publică s-a deteriorat, iar credibilitatea guvernului a fost afectată.
Un premier apropiat de Regina Elisabeta
Harold Macmillan a fost caracterizat drept unul dintre cei mai apropiați premieri ai reginei Elisabeta a II-a, mai ales în contextul în care unii istorici l-au acuzat că a „monopolizat” sfaturile pe care le acorda Reginei. Toată această comunicare dintre cei doi a fost de fapt o decizie a Casei Regale, care nu mai dorea să ajungă într-o situație similară cu anul 1957, când Macmillan a fost investit, iar presa a scris că regina se implică în mod direct în politică prin numirea sa.
În anul 1963, ultimul în care Macmillan s-a aflat în funcție, a fost publicat raportul scandalului Profumo, redactat de Președintele Curții de Apel, Lordul Denning, la sfârșitul lunii septembrie. La scurt timp, premierul a intrat în spital din cauza unor probleme de sănătate, mai precis cancer la prostată, iar în timp ce se afla în spital Macmillan le-a sugerat colegilor de partid să-i găsească un succesor.
După cum spuneam anterior, Macmillan a fost unul dintre cei mai apropiați premieri ai reginei Elisabeta a II-a, chiar dacă Regina a considerat inițial că relația cu el o să fie una dificilă din cauza temperamentului său. În final, cei doi s-au apropiat, iar Majestatea Sa a căutat mereu consiliere la premier, atât în funcție, cât și după retragerea sa din politică.
Ultima cerință a lui Macmillan
Din spital, Macmillan i-a sugerat reginei să-l numească pe Alec Douglas-Home ca viitor premier, în loc să-l numească pe Butler, vicele lui Macmillan. Simțindu-se obligată să urmeze sfatul premierului aflat în spital, regina Elisabeta a făcut, conform biografului ei, Ben Pimlott, „cea mai mare greșeală politică a domniei sale”. Acest eveniment a dus la elaborarea în rândul conservatorilor a unui plan de alegere a viitorului premier, astfel încât regina să nu se mai afle într-o asemenea poziție.
