James Madison a fost unul dintre părinții fondatori și cel de-al patrulea din rândul celor 46 de președinți ai Statelor Unite. El a ocupat această funcție între anii 1809 și 1817, după Thomas Jefferson. Susținător al unui guvern federal stabil, Madison a compus primele proiecte ale Constituției SUA și ale Declarației drepturilor. James Madison a primit, astfel, și porecla de „Părintele Constituției”.
În 1792, Madison și Thomas Jefferson au fondat Partidul Democrat-Republican, primul partid politic de opoziție din America. Când Jefferson a devenit cel de-al treilea președinte al SUA, Madison a fost secretar de stat. Cu acest rol, a supravegheat achiziționarea Louisianei de la francezi în anul 1803.
În timpul președinției sale, Madison a condus SUA în controversatul Război din 1812 (1812-15) împotriva Marii Britanii. După două mandate la Casa Albă, Madison s-a retras pe plantația sa din Virginia, Montpelier, împreună cu soția sa Dolley. Cam așa ar suna, pe scurt, viața celui de-al patrulea președinte al Statelor Unite.
James Madison: de unde a început totul
James Madison s-a născut la 16 martie 1751, în Port Conway, Virginia și a fost cel mai mare dintre cei 12 copii ai familiei. Madison se trage dintr-un neam de agricuktori, a crescut pe plantația părinților din Orange County, Virginia. Dar la vârsta de 18 ani, Madison a părăsit Montpelier pentru a urma cursurile Colegiului din New Jersey (care în prezent se numește Universitatea Princeton).
După absolvirea facultății, Madison s-a interesat de relațiile dintre coloniile americane și Marea Britanie. La acea vreme, aceste relații deveniseră tumultoase din cauza problemei impozitării britanice. Când Virginia a început să se pregătească pentru Războiul Revoluționar American, Madison a fost numit colonel în miliția din comitatul Orange.
Mic de statură și bolnăvicios, a renunțat destul de devreme la cariera militară pentru una politică. Căci în anul 1776, a reprezentat comitatul Orange la Convenția constituțională din Virginia. Scopul final era acela de a organiza un nou guvern care să nu mai fie sub dominație britanică. În timpul activității sale în legislativul din Virginia, Madison l-a întâlnit pe prietenul său de o viață Thomas Jefferson. În calitate de politician, Madison a luptat adesea pentru libertatea religioasă. Era de părere că aceasta este un drept al individului încă de la naștere.
În 1780, Madison a devenit delegat al statului Virginia la Congresul Continental din Philadelphia. A părăsit Congresul în 1783 pentru a se întoarce la adunarea din Virginia și a lucra la un reglementări pe tema libertății religioase. Asta deși, în curând, avea să fie chemat din nou la Congres pentru a ajuta la crearea unei noi constituții.
Părintele Constituției și unul dintre președinții Statelor Unite
După ce coloniile și-au declarat independența față de Marea Britanie în 1776, au fost create Articolele Confederației. Ceea ce a reprezentat, de fapt, prima constituție a Statelor Unite. Articolele au fost ratificate în anul 1781 și au acordat cea mai mare parte a puterii legislaturilor statelor individuale.
Acestea din urmă acționau mai mult ca niște țări individuale decât ca o uniune. Această structură a lăsat Congresul național cu foarte puțină putere. Nu mai avea capacitatea de a gestiona în mod corespunzător datoria federală sau de a menține o armată națională.
James Madison, după ce a întreprins un studiu aprofundat al altor guverne ale lumii, a ajuns la concluzia că America avea nevoie de un guvern federal puternic. Asta pentru a ajuta la reglementarea legislaturilor statelor și pentru a crea un sistem mai bun de colectare a banilor federali.
Medison a considerat că guvernul ar trebui să fie înființat cu un sistem echilibrat, astfel încât nicio ramură să nu aibă o putere mai mare decât cealaltă. El a mai sugerat, de asemenea, ca guvernatorii și judecătorii să aibă un rol mai important în guvern. Cu scopul de a ajuta la gestionarea legislativelor de stat.
Baza Constituției Statelor Unite
În mai 1787, delegați din fiecare stat s-au reunit la Convenția Constituțională din Philadelphia. Iar Madison a reușit să își prezinte ideile pentru un sistem de guvernare eficient în „Planul Virginia”. Este vorba despre un plan care venea cu mai multe amănunte despre un guvern cu trei ramuri: legislativă, executivă și judecătorească. Acest plan avea să stea la baza Constituției Statelor Unite.
Madison a luat notițe detaliate în timpul dezbaterilor din cadrul convenției. Ceea ce a contribuit la modelarea ulterioară a Constituției SUA și a dus la atribuirea poreclei sale: „Părintele Constituției”. Madison a declarat că această Constituție nu a fost „rodul unui singur creier”. Ci, în schimb, „opera mai multor capete și a mai multor mâini”.
După ce noua constituție a fost redactată, trebuia să fie ratificată de nouă din cele 13 state. Nu a fost un proces ușor, ba chiar deloc. Deoarece multe state au considerat că Constituția dădea guvernului federal prea multă putere. Susținătorii Constituției erau cunoscuți sub numele de federaliști, în timp ce criticii erau numiți anti-federalii.
Madison a jucat un rol important în procesul de ratificare. A scris o serie de eseuri în care și-a subliniat sprijinul pentru Constituție. Scrierile sale, împreună cu cele redactate de alți susținători, au fost publicate în mod anonim sub titlul „The Federalist”. Ceea ce reprezenta o serie de 85 de eseuri realizate între anii 1787 și 1788.
După ample dezbateri, Constituția Statelor Unite a fost semnată de membrii Convenției Constituționale în septembrie 1787. Documentul a fost ratificat de state în 1788, iar noul guvern a devenit funcțional în anul următor.
Declarația drepturilor
James Madison a fost ales în nou înființata Cameră a Reprezentanților a Statelor Unite. Cu acest prilej, a servit din 1789 până în 1797. În cadrul Congresului, a lucrat la elaborarea „Bill of Rights” („Declarația Drepturilor” – traducere din limba engleză). Adică un grup de 10 amendamente la Constituție care enunță drepturile fundamentale. Pe această listă se regăseau, de exemplu, libertatea de exprimare și de religie. Iar toate aceste drepturi erau deținute de cetățenii americani, conform Constituției. „Bill of Rights” a fost ratificată de state în 1791.
În noul Congres, de data aceasta cu o putere mai mare, Madison și Jefferson s-au trezit a fi în dezacord cu federaliștii în privința unor probleme-cheie legate de datoria și puterea federală. De exemplu, cei doi erau în favoarea drepturilor statelor și s-au opus propunerii liderului federalist Alexander Hamilton de a înființa o bancă națională, Banca Statelor Unite.
Iar mai apoi, în 1792, Jefferson și Madison au fondat Partidul Democrat-Republican. A fost ulterior catalogat drept primul partid politic de opoziție din America. Jefferson, Madison și James Monroe au fost singurii Democrat-Republicani care au devenit vreodată președinți ai SUA. Asta pentru că deoarece partidul s-a divizat în facțiuni concurente în anii 1820.
James Madison, secretar de stat: 1801-09
De-a lungul anilor, prietenia dintre Madison și Jefferson s-a dezvoltat frumos. Când Jefferson a devenit cel de-al treilea președinte al Statelor Unite, l-a numit pe Madison secretar de stat. În această funcție, pe care a deținut-o din 1801 până în 1809, Madison a ajutat la achiziționarea teritoriului Louisiana de la francezi în 1803. Achiziția Louisiana a dublat dimensiunea Americii.
În 1807, Madison și Jefferson au decretat un embargo asupra tuturor schimburilor comerciale cu Marea Britanie și Franța. Cele două țări europene se aflau în război și, iritate de neutralitatea Americii, începuseră să atace navele americane pe mare. Cu toate acestea, embargoul a afectat America, pe comercianții și marinarii americani. Căci cele două state europene nu prea aveau nevoie de bunurile americane. Jefferson a pus capăt embargoului în 1809, când a părăsit mandatul.
James Madison, al patrulea președinții Statelor Unite
La alegerile prezidențiale din 1808, Madison l-a învins pe candidatul federalist Charles Cotesworth Pinckney. A devenit, în acest fel, al patrulea șef al executivului național. Madison a continuat să se confrunte cu probleme de peste ocean. Deoarece Marea Britanie și Franța își continuaseră atacurile asupra navelor americane în urma embargoului. Pe lângă faptul că a împiedicat comerțul american, Marea Britanie a luat marinari americani pentru propria marină. Londra a început apoi să sprijine indienii americani în luptele împotriva coloniștilor.
Ca represalii, Madison a emis o proclamație de război împotriva Marii Britanii în 1812. Cu toate acestea, America nu era pregătită pentru un război. Congresul nu finanțase sau nu pregătise în mod corespunzător o armată. Iar o serie de state nu au sprijinit ceea ce a fost denumit „războiul domnului Madison” și nu au permis milițiilor lor să se alăture campaniei. În ciuda acestor eșecuri, forțele americane au încercat să lupte și să atace forțele britanice. Statele Unite s-au confruntat cu înfrângeri în cea mai mare parte a timpului, atât pe uscat, cât și pe mare. Dar navele sale bine construite s-au dovedit a fi inamici formidabili.
Realegere în conflict
Pe măsură ce Războiul din 1812 a continuat, Madison a candidat pentru realegere împotriva candidatului federalist DeWitt Clinton. Acesta din urmă era susținut și de un grup anti-război al Partidului Democrat-Republican. Cu toate acestea, Madison a câștigat. În pofida victoriei, el a fost adesea criticat și învinuit pentru pagubele care decurgeau din război. Comerțul s-a oprit între SUA și Europa, ceea ce i-a afectat din nou pe comercianții americani.
Iar federaliștii au subminat eforturile lui Madison. Astfel, a fost nevoit să fugă din Washington, D.C., în august 1814, în timp ce trupele britanice invadau și ardeau clădiri, inclusiv Casa Albă, Capitoliul și Biblioteca Congresului. În cele din urmă, obosiți de luptă, Marea Britanie și SUA au convenit să negocieze încheierea conflictului. Tratatul de la Gand a fost semnat în decembrie 1814 în Europa.
Înainte ca vestea acordului de pace să ajungă în America, o victorie majoră a trupelor americane în Bătălia de la New Orleans (decembrie 1814-ianuarie 1815) a contribuit la punerea într-o lumină pozitivă a războiului. Deși războiul a fost gestionat greșit, au existat câteva victorii cheie care i-au încurajat pe americani. Odată blamat pentru erorile din război, Madison a fost în cele din urmă aclamat pentru triumfurile acestuia.
Ultimii ani
După două mandate, Madison a părăsit Washington, D.C.. În 1817 s-a întors la Montpelier împreună cu soția sa. În ciuda provocărilor cu care s-a confruntat în timpul președinției sale, Madison a fost respectat ca un mare gânditor, comunicator și om de stat.
A rămas activ în diverse cauze civice, iar în 1826 a devenit rector al Universității din Virginia, fondată de prietenul său Thomas Jefferson. Madison a murit la Montpelier la 28 iunie 1836, la vârsta de 85 de ani, din cauza unei insuficiențe cardiace, scrie history.com.
De asemenea, pe Infofinanciar puteți citi și despre predecesorii acestuia la scaunul de președinte:
- George Washington, un strateg militar excepțional, pregătit să conducă o întreagă țară: presedintii-statelor-unite-ale-americii-george-washington-un-strateg-militar-exceptional-pregatit-sa-conduca-o-intreaga-tara
- John Adams, negociatorul desăvârșit din spatele independenței: https://www.infofinanciar.ro/presedintii-statelor-unite-ale-americii-john-adams-negociatorul-desavarsit-din-spatele-independentei.html
- Thomas Jefferson, un susținător al egalității care nu credea în egalitate: https://www.infofinanciar.ro/presedintii-statelor-unite-ale-americii-thomas-jefferson-un-sustinator-al-egalitatii-care-nu-credea-in-egalitate.html
