Martin Van Buren este cel de-al optulea dintre președinții Statelor Unite. Iar spre deosebire de cei șapte care l-au precedat la Casa Albă, Martin Van Buren a fost primul președinte care s-a născut cetățean al Statelor Unite și nu supus britanic. A avut parte de succes în politica newyorkeză și a câștigat un loc în Senatul SUA în 1821.
Van Buren a contribuit la formarea noului Partid Democrat dintr-o coaliție de republicani ce erau admiratorii lui Jefferson. Aceștia l-au susținut pe eroul militar și pe președintele Andrew Jackson. Un favorit al lui Jackson, Martin Van Buren, a câștigat el însuși postul de la Casa Albă în 1836.
Dar a fost afectat de o criză financiară care a cuprins națiunea în anul următor. După ce a pierdut candidatura pentru realegere în 1840, Van Buren a mai candidat din nou. Dar fără succes, în anul 1844. Atunci a pierdut nominalizarea democrată în fața candidatului James K. Polk.
Martin Van Buren, începuturile
Martin Van Buren s-a născut la 5 decembrie 1782, la șase ani după ce coloniștii și-au declarat independența față de Marea Britanie. Părinții săi erau amândoi de origine olandeză. Iar tatăl său era cârciumar și fermier în Kinderhook, New York. Tânărul Martin a fost ucenicul unui avocat local în 1796 și și-a deschis propriul cabinet în 1803. Patru ani mai târziu, s-a căsătorit cu iubita sa din copilărie, Hannah Hoes. Cuplul a avut patru fii, dar Hannah a murit în 1819 de tuberculoză, iar Van Buren nu s-a recăsătorit niciodată.
Van Buren a aderat la teoriile politice ale lui Thomas Jefferson. Acesta din urmă a favorizat drepturile statelor în detrimentul unui guvern federal destul de influent la acea vreme. Între 1812 și 1820, Van Buren a avut două mandate în Senatul statului New York și a deținut și funcția de procuror general al statului. A fost ales în Senatul Statelor Unite în 1821 și a creat destul de rapid o organizație politică de stat eficientă, cunoscută sub numele de „Regența Albany”.
După ce John Quincy Adams a câștigat alegerile din 1824, Martin Van Buren a condus opoziția față de administrația sa în Senat. A contribuit la formarea unei coaliții de republicani susținători ai lui Jefferson care l-a susținut pe Andrew Jackson în alegerile din 1828. Această coaliție a apărut în curând ca o nouă entitate politică, Partidul Democrat.
Martin Van Buren și Andrew Jackson
Martin Van Buren a părăsit Senatul în 1828 și a candidat cu succes la funcția de guvernator al New York-ului. Dar a renunțat la acest post după ce Jackson l-a învins pe Adams și l-a numit pe Van Buren secretar de stat. Deși a demisionat ca parte a unei reorganizări a cabinetului în 1831, Martin Van Buren a devenit reprezentant în Marea Britanie și în 1832 a obținut prima nominalizare a democraților pentru funcția de vicepreședinte.
A candidat alături de Jackson cu o doctrină care se opunea cu tărie reînființării Băncii Statelor Unite. Era o teorie de care Jackson a opus și a înaintat chia și un veto în iulie 1832. Coaliția Jackson-Van Buren s-a impus cu ușurință în fața lui Henry Clay, din partea Partidului Whig de opoziție. Iar Jackson avea să-l aleagă pe Van Buren ca succesor la Casa Albă patru ani mai târziu.
În alegerile din 1836, Van Buren l-a învins pe William Henry Harrison, pe care Whigs îl alesese în locul liderului Clay. Dar Martin Van Buren a dovedit că este mai popular și că poate duce mai departe miștenirea lui Jackson. Cu toate acestea, la scurt timp după ce Van Buren a preluat mandatul în 1837, națiunea a fost cuprinsă de o criză financiară. Aceasta a fost cauzată parțial de transferul de fonduri federale de la Banca Statelor Unite către băncile de stat.
Falimentul a sute de bănci și întreprinderi au târât țara în cea mai gravă depresiune din istoria sa. Iar continuarea de către Martin Van Buren a politicilor monetare deflaționiste ale lui Jackson nu a contribuit prea mult la îmbunătățirea situației.
Pierderea Casei Albe
Pentru a face față necazurilor economice ale țării, Martin Van Buren a propus înființarea unei trezorerii independente care să gestioneze fondurile federale care fuseseră mutate în băncile de stat. În același timp, a tăiat și toate cheltuielile guvernului federal pentru a se asigura că guvernul va rămâne solvabil (nu poate fi dizolvat). Măsurile au fost adoptate de Congres, deși dezbaterea acerbă asupra lor a împins mai mulți democrați conservatori în Partidul Whig.
Pe lângă Criza din 1837, Martin Van Buren a fost afectat și de un război lung și costisitor purtat în timpul administrației sale cu indienii Seminole din Florida. A pierdut însă candidatura la realegere în fața lui Harrison în 1840 și a părăsit Casa Albă după un singur mandat.
În 1844, Van Buren a încercat și nu a reușit să obțină nominalizarea democrată la președinție. Refuzul său de a susține anexarea Texasului a determinat delegațiile din sud să îl favorizeze pe James K. Polk. Acesta din urmă a făcut campanie pentru anexarea atât a Texasului, cât și a Oregonului. Democrații antisclavagism, cunoscuți sub numele de „Barnburners” (după numele unui fermier olandez care și-a ars hambarul pentru a scăpa de șobolani), s-au aliat cu Van Buren. S-au alăturat mișcării care a dus la formarea Partidului Libertății.
În 1848, Van Buren a candidat la președinție în calitate de candidat al Partidului Libertății. Charles Francis Adams, fiul fostului președinte John Quincy Adams, a fost candidatul la vicepreședinție.
De la Libertate la pensionare
În timp ce Partidul Libertății a făcut din problema divizivă a sclaviei și a extinderii acesteia în teritorii problema centrală a alegerilor din 1848, cele două partide majore (democrații și whigs) au făcut tot posibilul să o abordeze fără a se îndepărta de alegători. În cele din urmă, Martin Van Buren nu a reușit să câștige niciun stat și a primit doar 10 % din voturi. Deși a obținut suficiente voturi din partea democraților în New York pentru a ceda statul învingătorului final, Zachary Taylor.
După 1848, Martin Van Buren s-a retras pentru o lungă perioadă de timp la Lindenwald, proprietatea sa din Kinderhook. De acolo, a urmărit cu atenție cum problema sclaviei a continuat să sfâșie țara în anii 1850. Până în 1852, a revenit în Partidul Democrat.
Dar a continuat să se opună facțiunii pro-sudiste și să susțină democrați mai moderați, precum Stephen Douglas. După ce și-a finalizat propria autobiografie, care a oferit o perspectivă valoroasă asupra istoriei politice a epocii, MartinVan Buren a murit în iulie 1862, la doar un an după izbucnirea Războiului Civil, scrie History.
În plus, Infofinanciar oferă cititorilor săi și mai multe articole interesante despre președinții Statelor Unite:
- James Monroe, cel care a dublat teritoriul țării înainte chiar să ajungă la Casa Albă: https://www.infofinanciar.ro/presedintii-statelor-unite-james-monroe-dublat-teritoriul-tarii.html
- John Quincy Adams, fiul unui fost președinte cu o carieră parcă trasă la indigo: https://www.infofinanciar.ro/presedintii-statelor-unite-john-quincy-adams-cariera-indigo
- Andrew Jackson. Adversarii său au fondat un partid doar să-i pună bețe în roate: https://www.infofinanciar.ro/presedintii-statelor-unite-andrew-jackson-adversarii-partid-bete-roate
