Presa turcă, mai precis publicația Sabah analizează ceea ce s-a numit „Consensul de la Washington”. Aceasta este numele unei ordini economice neo-liberale lansate de SUA în anii ’80 și apoi propovăduite lumii, ba chiar într-o oarecare măsură impuse, prin intermediul FMI, al Băncii Mondiale, al OCDE și, din a doua jumătate a anilor ’90, al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Vorbim despre un model recomandat ca „pachet standard” oricărei țări care a bătut din 1980 la poarta FMI sau a Băncii Mondiale.
Sub denumirea de „bancă centrală independentă”, ratele dobânzilor complet liberalizate și menținute la niveluri ridicate reprezintă un pilon important al acestui model. Obiectivul său este un sistem care să permită principalelor economii emergente să își aprecieze moneda, iar celorlalte state să „importe” cantități mai mari din țările G7, scrie, acid, Sabah.
Deschiderea care costă
În mod natural, celălalt pilon al Consensului de la Washington a fost stabilirea „regulilor comerțului complet liberalizat”. Modelul urmărea ca, prin eliminarea piedicilor din calea comerțului internațional cu ajutorul OMC, să se dezvolte un mecanism de „dependență” în lanțul comerțului global între țările dezvoltate și emergente, iar economiile în curs de dezvoltare să fie încurajate să importe cantități mai mari.
Ei bine, dar dacă un astfel de model provoacă un „deficit de cont curent” pentru principalele economii dezvoltate și emergente? Ei bine, în acest punct apare cel de al treilea pilon al modelului neo-liberal: pomparea ideii că „după finanțare, deficitul de cont curent nu mai este o problemă”. Adică, să convingă economiile dezvoltate și principalele economii emergente să „se deschidă complet” la circulația capitalului internațional.
Trăiască datoriile
În 40 de ani, acest model recomandat de FMI, Banca Mondială și OCDE a atras cu totul economiile dezvoltate și principalele economii emergente în „vortexul datoriei externe”.
„Consensul de la Washington” nu a reușit să elimine pericolul inflației globale și, ca și cum „riscul de dependență excesivă” cauzat de lanțul aprovizionării globale și îngrijorările legate de „spirala datoriei mondiale” nu ar fi fost de ajuns, a produs un sistem bancar în care asistăm la crize bancare precum cea din 2008 și la falimente subite ca în prezent.
Rezumatul a 40 de ani este „un fiasco total”. Acum, 40 de țări fruntașe ale economiei mondiale, inclusiv fondatorul sistemului – SUA -, pun sub semnul întrebării, de la cap la coadă, sistemul comerțului mondial „ultraliberal” și sistemul financiar global „ultraliberal”. Iar problemele politicii monetare și fiscale pe care a impus-o acest model nu au fost puse în totalitate pe masă. Dar le va veni rândul tuturor. Și la nivelul întregii economii globale se va pune serios sub semnul întrebării dacă băncile centrale vor mai avea o influență așa mare asupra piețelor monetare cum aveau în trecut.
Priorități peste priorități
Acum, sistemul economic mondial încearcă să găsească și să construiască „un nou Consens de la Washington„. În acest nou model, sunt cunoscute efectele negative ale unei creșteri economice dependente de importuri. Accentul va fi pus pe un model de creștere sănătoasă bazată pe producție „locală și națională” și pe exporturi iar în acest scop va fi încurajat apetitul pentru investiții al sectorului privat, axat pe investiții sustenabile în infrastructură.
Vorbim despre o nouă ordine economică mondială care să încurajeze țările să protejeze mediul, să aibă o producție „responsabilă” cu zero deșeuri și zero emisii nete de carbon, să promoveze producția locală și națională. Se caută un nou model în care țările să nu mai fie dependente de importurile de materii prime, de produse intermediare, de minerale și metale rare, de produse finite și să reproiecteze lanțul de valoare adăugată aprovizionare-producție-export.
Se construiește un nou model în care țările prioritizează „autosuficiența” în domenii precum energie, agricultură-alimentație, sănătate și apărare.
Vom vedea împreună dacă vor reuși acest lucru.
