Legislația din România include numeroase prevederi ce au frecvent doar o legătură fragilă cu realitatea. Vedem destule situații de acest gen chiar și la nivelul Constituției.
De exemplu, se spune că „[…] demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea […] reprezintă valori supreme […], şi sunt garantate” (art. 1(3)). De asemenea, „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.” (art 34), „Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii” (art 33(1)), „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.” (art 35(1)) etc.[i]
Ambițioși, dar prudenți, americanii au mers în Constituția lor mai mult pe căutarea fericirii. La noi, s-a trecut direct la garantarea a mai tot ce contează. Mai lipsea să se garanteze însăși fericirea. Diferența dintre „garanțiile” de la noi și experiența de zi cu zi a multor români nu are cum decât să frustreze juriștii care citesc astfel de prevederi.
Trebuie înțeles, însă, că semnificația principală a diferenței respective nu este de natură juridică, ci socială și politică. Este simptomatică pentru o abordare încă largă în România chiar a bazei statului.
Astfel, numeroase decizii politice și administrative de la noi sunt deconectate de prevederile de mai sus. În plus, majoritatea politicilor publice vizează frecvent simptome, nu cauze. Implicațiile mai largi sau pe termen mai lung sunt avute în vedere rar și neunitar.
Mai toate proiectele de reforme majore, inclusiv cele din ultimii ani, sunt diluate la finalizare tocmai în privința mecanismelor și valorilor principale care ar fi necesare pentru interesul general. Avem cea mai mare emigrație după Siria, aspect revelator pentru sentimentul foarte multor români „la firul ierbii”.
Practic, România suferă de faptul că nu există intern vreun „crez” comun de țară asumat cu adevărat, deși acesta este esențial pentru buna construire a viitorului.
După 32 de ani de poziționare a țării mai mult ca pieton dezorientat sau ca un călător la „ia-mă, nene”, numeroși români au ajuns să nu mai creadă în nimic.
Calitatea de membru al UE și NATO e foarte valoroasă pentru România, dar nu poate ține loc de „crez” pentru ansamblul unei țări. Ar trebui să fie invers. Ce e cu adevărat important pentru România ar trebui să justifice și să genereze ceea ce trebuie făcut intern și extern pe cele mai importante direcții.
Oricum, România s-a poziționat față de vehiculul european mai mult ca un pasager letargic, fără contribuții notabile la planul de drum sau la corectarea sau îmbunătățirea vehiculului. E atentă, în principal, să nu fie prinsă când nu respectă regulile de circulație sau când face escapade cu mafioți sau speculanți.
Pentru că se simte fragilă operațional și moral, nu prea îndrăznește să protesteze cu tărie nici când șoferii o mai iau și ei razna sau diverși își cam bat joc de ea.
Întrebarea este dacă rămânem într-o abordare de tipul „zicem ca ei și facem ca noi”, cârpeală, reacție ad-hoc și speculație – sau ne gândim ce vrem ca țară.
O întrebare legată de cea de mai sus este dacă ne mai permitem cu adevărat să procedăm cum am procedat după 1989, având în vedere problemele acumulate și noul context global.
Nu trebuie citite cine știe ce cărți pentru a realiza că un stat nu doar că nu poate fi larg eficient, dar nici nu poate subzista mult timp fără un nivel rezonabil de unitate a unui popor și că așa ceva necesită un „crez” real comun cu privire la o serie de aspecte esențiale.
Cum să sintetizăm un „crez” pentru români, și încă unul bun? – e drept că nu este o întrebare facilă.
Trebuie avute în vedere sechelele trecutului, lumea actuală, războaiele culturale, variațiile naturale foarte mari la nivelul populației de vârste, experiențe de viață, educație, profesii, tendințele psihologice etc. Nu trebuie uitată nici toxicitatea ultimelor decenii.
Ar trebui să fie, însă, foarte clar că e un aspect esențial și că necesită o abordare proactivă.
Unele învățăminte cu privire la ce ar trebui făcut pentru „crezul” mai larg în România actuală, ca țară, ne sunt oferite chiar de istoria Crezului creștin.
Amintesc că, simplificând, Crezul a fost stabilit în bună parte la Conciliul de la Niceea din anul 325, fiind finalizat la Conciliul de la Constantinopol din 381[ii].
Împăratul Constantin a convocat primul conciliu menționat – care a reunit 318 episcopi și preoți – pentru a se ajunge la un acord cu privire la baza comună a creștinismului. Miza era destul de similară – construirea unei baze solide pentru viitor și contracararea numeroaselor curente/interpretări diferite din perioada respectivă care riscau să destrame atât creștinismul, cât și statul.
Crezul este și astăzi, la aproape 1700 de ani de la Conciliul de la Niceea, baza expresiei credinței creștine.
Dincolo de avantajele oferite de plasarea pe rute comerciale majore și în zone mai ferite de valurile migratoare, faptul că Imperiul Roman de Răsărit a rezistat cu aproape 1000 de ani mai mult decât Imperiul Roman de Apus nu poate fi, nici el, deconectat și de forța unui crez religios în mare măsură comun.
La capitolul învățăminte legate de istoricul de mai sus, în primul rând este vorba de puterea de a crede în ceva.
Și dintr-o perspectivă nereligioasă/laică, pentru orice persoană, luată separat, este destul de ușor de înțeles acest aspect.
Sunt, de altfel, numeroase studii care demonstrează asta și științific, dar din punct de vedere practic, mai orice persoană a experimentat diferența foarte mare de eficiență și echilibru dintre situațiile în care a avut priorități și principii și le-a urmărit constant și cele în care doar s-a lăsat dusă de val.
În cazurile în care mase mari de oameni au adoptat un „crez” comun – concentrarea de energii a schimbat în multe rânduri istoria la propriu.
Aici ajungem la al doilea aspect de avut în vedere – pentru o țară, a avea în mare măsură un „crez” comun ar trebui să fie o preocupare absolut majoră.
Și dacă ne uităm la definiția de dicționar a unei națiuni, aș spune că cel mai important element constitutiv pe termen lung este conștiința identității culturale și istorice.
Or, aceasta nu poate fi ruptă – mai ales în lumea actuală în care mulți alți actori își proiectează propriile „crezuri” – de nevoia unei platforme comune de valori și de priorități de termen lung.
Al treilea aspect de avut în vedere este tocmai nevoia concentrării pe un soclu de valori/priorități suficient de larg pentru a acoperi aspectele esențiale ale unui edificiu pe termen lung, dar, totodată, și ușor de înțeles și suficient de inclusiv pentru a fi susținut de o majoritate largă.
Un al patrulea aspect ar privi gestionarea trecutului. La Niceea s-a înțeles că e vorba despre viitor și că o resetare și concentrarea pe acesta sunt cel mai eficient mod de a și construi viitorul respectiv.
Deși s-au întâmplat multe lucruri foarte frustrante în ultimele decenii în România și trecutul trebuie înțeles bine pentru a nu ne îmbăta cu apă rece, o resetare parțială pare cel mai eficient mod de a proceda și în România actuală.
Dacă este să păstrăm analogia cu Crezul creștin și să ne referim tot la 12 puncte, cred că un „conciliu” la noi ar trebui să aibă în vedere cel puțin următoarele aspecte (prezentate simplificat):
1. Natalitatea – EU estimează[iii] că populația României va scădea cu aproximativ 34% până în 2100 (față de aproximativ 4.5% pentru Cehia). Emigrația mare în continuare ar putea ușor să agraveze semnificativ și aceste cifre deja dezastruoase. Creșterea natalității este, deci, un aspect esențial.
România trebuie să fie deschisă imigrației de calitate, dar aceasta nu poate fi o soluție optimă, ci ceva complementar. Natalitatea, însă, ține de un ecosistem, inclusiv de „crez” în viitor.
Implicațiile prioritizării natalității vizează, cel puțin (a) politici agresive de sprijin financiar (orientate pe compensarea renunțării temporare la un loc de muncă/o carieră, nu pe nașterea unui copil în sine), (b) suport medical vast pentru fertilitate, naștere și reducerea mortalității infantile, (c) edificarea unui ecosistem de sprijin (de ex., creșterea acoperirii creșelor de la 14,5% din copii la peste 70% în 5 ani și a numărului de centre de consiliere și sprijin), precum și (d) politici culturale solide de încurajare a natalității, bunei îngrijiri și educări a copiilor și a mediului familial de suport.
Coborârea vârstei medii de naștere a primului copil va fi esențială.
2. Sănătatea – Sportul de masă și prevenția, ca preocupare mai largă la nivelul populației, ar trebui să fie priorități de politică publică majore și constante. Nu e vorba doar de finanțare, ci de promovarea atât în școală, cât și prin politici culturale coordonate.
Coplățile la serviciile medicale ar trebui să rămână mici o vreme în România pentru segmentele defavorizate, dar ar trebui aplicate sistematic pentru orientarea comportamentelor și conștientizare.
România trebuie să concentreze resursele pe spitale mai puține, dar bune și să asigure accesul rapid către ele – prin telemedicină și transport rutier și aerian rapid etc.
Unele „vicii” ar trebui să înceapă să coste în privința contribuțiilor sociale.
Pregătirea/îngrijirea mentală/emoțională de la vârste mici ar trebui să facă obiectul unei politici distincte – corelată și cu programa școlară și programe pentru părinți.
3. Educația de masă – am scris 3 articole pe acest subiect, așa că nu o să insist. Trebuie, în principal, înțeles că:
(a) Deși nu este ceva prea intuitiv, România este o țară prea mică și insuficient dezvoltată pentru a nu se concentra tocmai pe educația de masă. Astfel, dacă nu asiguri o educație de masă bună, iar foarte mulți din cei 15-25% care primesc, de fapt, o educație de calitate mai și pleacă din România, nu reușești pur și simplu să păstrezi/ai suficiente resurse umane pregătite pentru a recupera decalajele. Poți bălti ca țară și sute de ani; și
(b) Educația timpurie este esențială pentru educația de masă și nu se mai poate face bine doar acasă în lumea complexă actuală. După cum menționam și mai sus, creșterea în 5 ani a acoperirii prin creșe la peste 70% din copii (de la 14,5% în prezent) ar sprijini semnificativ indirect nu doar natalitatea, ci și educația.
Faptul că vedem din ce în ce mai des la televizor sau pe internet povești de succes antreprenorial sau educațional este pozitiv, dar este înșelător. Problema este una de masă critică. Numeroase alte țări au mai multe astfel de povești, iar ale noastre tind să și „migreze” rapid în majoritate în afara României, fiind atrase de capitalul și ecosistemele superioare din străinătate. Fără proiectarea unui „crez” decent, sinergiile cu diaspora vor rămâne, în principal, la stadiul de frustrare.
După cum am detaliat în articolele respective, singurele soluții rapide pentru creșterea calității educației de masă implică folosirea în mod convergent a tehnologiei și a politicilor culturale.
4. Democrație sau altceva.
Discutarea acestui aspect poate părea provocatoare, dar sunt destule mesaje în spațiul public care o fac, cred, utilă.
Din cauza alegerilor la 4 ani și a dezinformării și manipulării largi a populației, democrația actuală – mai ales în lipsa unui „crez” – stimulează prea mult deciziile pe termen scurt și recompensează tot prea mult obiceiurile proaste și segmentele mai vocale și motivate politic (de obicei, asistați sociali, rentieri de stat, persoane cuplate la resursele statului și persoane ahtiate după putere).
Democrația este, însă, mai importantă, de fapt, decât în trecut din 2 motive principale:
(a) Pentru că lumea construită de om în ultimele 4 secole a devenit vastă și foarte complexă, o concentrare de putere ar fi și mai riscantă decât în trecut. Un singur individ sau un număr redus de indivizi nu mai pot acoperi decât o parte din realitate, crescând, astfel, mult riscul de decizii proaste. Democrația e frustrantă des, dar stimulează soluții mai echilibrate pentru societate, sesizarea mai din timp a greșelilor și asigură și o eficiență mult mai mare a sistemului de checks and balances;
(b) Tot complexitatea de mai sus a mărit foarte mult asimetria de informație dintre stat și individ. Fără democrație – care oferă acces și oportunități de informare și presiune – individul nu ar prea avea șanse reale de contracarare a deciziilor stupide sau abuzive.
Aceasta nu înseamnă că România nu are nevoie de mult mai multă fermitate pe numeroase aspecte. Dar fermitatea în aplicarea regulilor și valorilor e cu totul altceva decât autoritarism.
5. Stat național/integrare mai profundă în UE sau altă organizație. Republica Moldova
Românii nu mai sunt dispuși să asume voluntar constrângeri de tip Coreea de Nord.
Dincolo de unele nostalgii nerealiste de la noi, aceasta simplifică discuția, în sensul în care România nu poate fi prosperă decât dacă rămâne deschisă economic și politic către exterior.
Deși orice deschidere implică, în ultimă instanță, diverse grade de interdependențe – deci de pierdere de suveranitate reală -, acesta este un aspect valabil pentru mai toate țările din lume.
Aceasta nu înseamnă, însă, că o națiune nu poate să prospere în lumea actuală…ca națiune, și asta cu un grad ridicat de independență, similar cu cel al mai tuturor celorlalte state.
De asemenea, cele de mai sus nu înseamnă nici că România nu ar trebui să urmărească consecvent să aibă cercuri de reziliență locale: alimentare, medicale, de utilități, transport, guvernanță de calitate, comunicații, militare și de infrastructură etc.
Dar deschiderea trebuie asumată strategic ca singura cale, cel puțin pentru următoarele cinci decenii, pentru prosperitate.
Sunt speculanți și hoți și în afară, așa cum sunt destui și la noi. De regulă, nu este, însă, vorba deloc de a face vreo favoare străinilor sau de a fi exploatați de ei. Noi suntem cei care avem nevoie de multe investiții de calitate (cât mai diversificate, inclusiv geografic) și de know-how din exterior.
De altfel, faptul că mai tot ce a fost rău după Revoluție a fost din cauza străinilor este una din marile manipulări din ultimii 32 de ani. Deși lumea nu trebuie văzută deloc naiv, problemele de la noi au fost cauzate, în principal, local.
Pe de altă parte, deși deschiderea trebuie asumată strategic, România trebuie să se adune și să se proiecteze mult mai solid și inteligent ca stat național – mai ales în noul context actual.
România trebuie să devină, astfel, mult mai activă, inclusiv la Bruxelles. Unele decizii UE actuale măresc interdependențele între statele membre, dar într-un mod discutabil din punctul de vedere al beneficiilor. Deși media elitei europene se dovedește frecvent mult peste cea a noastră actuală, au început să apară situații în care cartea „Psihologia mulțimilor” (de indivizi), a lui Gustave le Bon, pare să se aplice și psihologiei mulțimilor de state.
Gestionarea subiectului energiei și a tranziției climatice, de exemplu, lasă clar de dorit.
Pe ansamblu, UE reprezintă o șansă deosebită pentru România, dar orice integrare – de alt tip decât stat național suveran – în UE sau în altă organizație trebuie făcută după o analiză așezată și democratic, nu prin decizii judecătorești sau prin alunecare haotică de facto.
Cu privire la Republica Moldova, trebuie sprijinită constant în toate privințele de creștere a convergenței și compatibilităților, inclusiv cu privire la aderarea la UE.
O eventuală unire, însă, ar trebui să se bazeze doar pe o adeziune foarte largă la nivelul populației de peste Prut și e un proces de sprijin și colaborare de termen lung.
Nu sunt, astfel, de acord cu unii analiști care susțin fructificarea unei oportunități de moment etc. Cred că orice precipitare ar putea avea efecte negative semnificativ peste cele pozitive. Vedem bine că foarte multe alegeri la noi sunt decise cu o marjă mică. Dincolo de problema Transnistriei și de conflictul actual din Ucraina, ar fi foarte riscant să ne punem în situația ca mai toate alegerile naționale de la noi să fie decise, pentru decenii, de minoritatea rusă din Moldova.
6. Principiile echilibrului între centralizare, deconcentrare și descentralizare
Având în vedere complexitatea lumii, cu peste 4390 de meserii în Clasificarea Ocupațiilor din România și peste 600 de coduri CAEN, mai tot ce ține de viața de zi cu zi și nevoile comunităților locale trebuie să fie gestionat la nivel local, cât mai aproape de cetățean, cu resursele aferente.
Pe de altă parte, mai tot ce ține de restul elementelor de „crez”, de proiectele foarte mari, precum și de dimensiunile externe necesită concepție, decizie și coordonare centralizată.
Este important să conștientizăm că reziliența unei țări mai mici în lumea complexă actuală este incompatibilă cu modelul mesianic al „conducătorului luminat și boierilor trădători” sugerat timp de decenii în manuale pentru că se plia bine pe modelul comunist dictatorial.
Reziliența României necesită, astfel, creșterea semnificativă a nivelului de meritocrație în departamentele de concepție și coordonare a implementării din elitele de facto și tranziția de la modelul de leadership mesianic la cel al think-thank-urilor și cercurilor largi de „creiere” în procesul de decizie.
După cum arată și războiul din Ucraina, este necesară, astfel, întărirea nivelurilor deconcentrate și descentralizate.
7. Economie de piață versus gradul de implicare al Statului. Individ versus stat.
Trebuie înțelese bine cel puțin 3 aspecte:
(a) Statul nu dă resurse. Statul alocă resurse obținute prin taxe și impozite de la cei care le plătesc – sau prin îndatorare.
Adică, ia resurse de la o parte din cetățeni și o parte din agenții economici sau „din viitor”, de la copiii noștri – pentru a-i da altor cetățeni sau agenți economici sau pentru a-i consuma el însuși în activitatea de administrare sau ce-o fi a țării.
De asemenea, statul e făcut din oameni care au și ei propriile constrângeri, interese, prejudecăți, concepții, limite etc. Acțiunea statului nu este coerentă în mod automat.
(b) Raportat la complexitatea lumii de care vorbeam și mai sus, economia de piață reală rămâne cea mai eficientă și pentru următoarele câteva zeci de ani pentru că e mult mai granulară, pragmatică, mai aproape de realitățile din teren și mai rapidă în reacție la firul ierbii.
(c) De regulă, profitul – dacă nu e obținut prin infracțiuni, abuz de poziție dominantă sau prin tranzacționarea aspectelor de „crez” – e bun. Cu cât economia unei țări degajă profituri mai mari, cu atât țara e mai bogată de fapt. Dacă nu ar fi profituri, nu ar fi nici pensii etc.
Legat de acest aspect, oricine generează o valoare adăugată mai mare trebuie plătit mai mult/competitiv[iv] pentru a încuraja tocmai supra valoare și în viitor.
Lumea e mult mai bogată decât acum 100 de ani – și poate, astfel, suporta fără colaps decizii centralizate prostești mai mult timp – dar acestea se vor deconta, oricum, la un moment dat. Următorii ani vom vedea mai clar că unele deconturi au început sau sunt pe cale să înceapă.
Principiul ar trebui să fie acela al implicării economice minimale a statului, dar cu departamente sofisticate de politici publice și de control. Aspectele de „crez”, însă, necesită, de regulă, implicarea mare a statului tocmai pentru că ele nu ar trebui să fie văzute pur economic, ci ca priorități dincolo de un calcul pur material de termen scurt sau mediu.
Este necesar ca individul să se comporte responsabil și regulile corecte să fie aplicate ferm, dar statul e în slujba societății, nu invers.
8. Justiția, poliția, serviciile, o parte din sectorul militar – Ponderi foarte mari de integritate și mari de calitate sunt esențiale.
Pentru simbolica dreptății și echilibrului în România, dar și pentru maturitatea medie și eficiența sistemelor de justiție, informații și ordine publică, „mita” legală actuală a plecărilor la pensie la 47-48 de ani trebuie să înceteze.
De asemenea, filtre serioase de verificare a integrității sunt o necesitate normală și permanentă.
La schimb, trebuie oferite, pe lângă alte drepturi actuale, (a) un salariu occidental/mult peste medie, dar actualizat anual la inflație, (b) o pensie la nivelul mediei ultimelor 24 de salarii, ajustată anual cu inflația, (c) triplarea numărului de locuri la INM și la alte instituții de formare a personalului relevant pentru următorii 10 ani[v], pentru a repopula sistemele și coborî sarcina de cazuri la un nivel rezonabil, (d) recalibrarea competențelor unor instanțe și altor forme de organizare a activității pentru a nu mai avea supra-încărcări artificiale față de sub-ocupări artificiale.
Cu privire la ultimul aspect, este ridicol, de exemplu (și ridică întrebări cu privire la cei care decid la nivel central astfel de aspecte) ca în multe județe să fie alocați câte 2-3 ofițeri de poliție pe aspecte de trafic de droguri, infracțiuni economice sau trafic de persoane, în timp ce sunt alocați 6-10 ofițeri de poliție la protecția animalelor.
Cu caracter mai general, modul de alocare/concentrare a resurselor de investigație ale statului și tendințele de a vâna persoane, nu fapte rele, trebuie modificate.
Numirile pe funcții pe bază de detașare/delegație sau pe alte baze subiective nu ar trebui să depășească procente mici, atât în total, cât și pe fiecare nivel relevant.
Având în vedere importanța economiei, ar fi foarte util ca magistrații să urmeze stagii în sectorul privat de cel puțin 3 luni ca parte a școlarității INM, precum și formări/schimburi de experiențe de minim 2 săptămâni propuse de UNBR și BNR la fiecare 5 ani. Formarea personalului instituțiilor de forță ar trebui să includă și un volum rezonabil de schimburi de calitate cu sectorul privat.
De asemenea, e necesar ca politicile de izolare a sectorului public de cel privat și de generare a unei suspiciuni morale – pentru a se controla/influența, de fapt, mai bine segmentele implicate în administrarea justiției – să înceteze, fiind nocive pentru interesul general.
Cu ocazia administrării actului de justiție, dar și a politicilor publice, în general, substanța ar trebui să capete semnificativ mai multă importanță față de formă. Este un aspect care ar duce la mai multă echitate și ar reduce durata proceselor.
9. Integritatea și Transparența Statului
Un contract social decent / o națiune asumată larg necesită, pur și simplu, ponderi mari de integritate la nivelul elitelor de facto. E necesar ca politicile publice să fie concepute în consecință, inclusiv pe partea remunerativă.
Transparența este modul cel mai natural de a crește integritatea, dar și calitatea actului de guvenare în general. Democrația nu poate fi una adevărată fără un grad mare de transparență.
Aceasta trebuie, deci, urmărită ca o prioritate constantă.
Oricine susține măsuri de afectare a transparenței ar trebui văzut suspicios pentru interesul general. Limitările trebuie să fie minimale și solid justificate, într-un mod auditabil.
Sunt desigur zone și subiecte unde secretul este absolut necesar. Este destul de clar, însă, că la noi se abuzează masiv de noțiunile de secret de serviciu etc și de opacitate și în acele zone – din inerție culturală, sau reflex de a nu da seamă, sau chiar pentru a acoperi, de fapt, potlogării.
10. De la încercare din nou și din nou de control total – la dezvoltare/construcție. Ieșirea în bună parte din logica ultimilor 32 de ani de „underground” și „underdog”
Revoluția din 1989 a dus la o fractură pe 2 paliere – (a) între segmente de elite de facto care nu doreau schimbarea modelului de putere și populația care dorea democratizarea; și (b) în cadrul unor segmente de elite din cauza preluării țării de sovietici pentru mulți ani în sfera lor de influență.
Aceasta a implicat cvasiautomat mistificarea multor realități, vicierea contractului social intern și intrarea a numeroase segmente de elite de facto în logici de abordare „underground” și, cumva, de haiducie în propria țară.
Unii au mers pe ideea că ei strâng, de fapt, resurse pentru momentul „recâștigării independenței”. Alții pe cea a pedepsirii cumva a populației ignorante care stricase jocuri în 1989 prin oferirea unui capitalism sălbatic – cum citiseră ei în cărți – care să o facă să tânjească după vechiul model paternalist, cu îmbogățirea proprie între timp.
În fine, foarte mulți au abordat oportunistic și s-au pliat pe liniile gravitaționale trasate profund nociv de Ion Iliescu (am detaliat în alt articol principalele decizii toxice ale acestui personaj).
Simbolismul executării lui Ceaușescu a alimentat manipularea cu ideea imposibilității construirii, în mare măsură prin mijloace proprii, a propriului destin.
Abordarea „underground” și „underdog” și spirala fracturii pe palierele de mai sus și a conflictelor și deciziilor legate de aceasta au scos de multe ori ce era mai rău în oameni.
Daunele colaterale au fost enorme, mai rele decât cele economice, fiind cele de resursă și fibră umană. Păgubiții (și cei care au generat pagubele) au fost în principal românii și însăși speranța că se poate și altfel. Or, se poate și altfel.
Trebuie conștientizat, inclusiv de cei care s-au obișnuit cu conectarea excesivă la resursele statului, că abordarea din ultimii 32 de ani, concentrată excesiv pe control subteran și diverse monopoluri și sinecuri și pe manipularea opiniei publice pentru a suspiciona aproape de principiu străinii pentru relele de la noi, e păguboasă.
Cu cât încerci asta mai mult timp, cu atât te dezvolți mai puțin real ca țară și diluezi, totodată, fundamentul statului, alienând o bună parte din populație și unele segmente de elite și afectând semnificativ competitivitatea reală de masă.
Puținele miliarde adunate sau furate cu țârâita au fost puse în umbră de prima tipărire în afară de mii de miliarde de dolari, euro sau yuani. Puterea relativă a tot scăzut, de fapt.
Fără o reconfigurare a strategiei și a contractului social în jurul unui „crez” pragmatic și echitabil punctul de nesustenabilitate reală a variantei statului național nu ar fi departe. Dezvoltarea este cea care îți dă, de fapt, posibilități de control real mai mari în pasul doi.
Pentru o țară în poziția actuală a României, păstrarea parțială a unor abordări de tip subteran are avantajele sale. Dar la noi suntem mult peste nivelul optim.
Abordarea “underground” – altfel decât marginal – este și incompatibilă cu vreun „crez” pentru că acesta necesită proiectare publică vizibilă și constantă.
Tranziția rapidă de la logica mesianică la una de think tanks și grupuri competente largi, cu revalorizarea meritocrației în zonele cheie este singura cu șanse mari reale.
11. Meritocrație versus inclusivitate versus solidaritate
România are nevoie de o diferențiere, cel puțin pentru următorii 10 ani, între concepție / decizie / coordonare și implementare. Concepția / decizia / coordonarea trebuie să fie preponderent meritocratice.
În rest, România trebuie să fie „foarte” „inclusivă” pentru acceptabilitate politică, nivelul mediu actual de pregătire a populației nelăsând alte opțiuni mainstream realiste. Trebuie, însă, acționat, în paralel, pentru creșterea calității educației de masă.
Mai merită înțeles că ecosistemele tehnologice sunt foarte importante pentru orice țară, dar sunt incompatibile cu generarea proporțională de locuri de muncă. Primele 20 de meserii care generează peste 1 milion de locuri de muncă în SUA existau și acum 50 de ani.
Sunt 2 implicații:
(a) Trebuie investit masiv în ecosisteme tehnologice și în scalarea lor mai mult pe teritoriul țării.
(b) Pe de altă parte, România trebuie să iasă din capcana în care a intrat de ani de zile în care stimulează nemunca propriei populații pe partea care nu ar necesita, de fapt, formare ridicată – crescând artificial numărul funcționarilor publici pasivi și al asistaților social și aducând un număr în creștere de imigranți pentru sectorul privat – în timp ce oferă educație bună unor segmente prea reduse și care, în bună parte, emigrează.
12. Valori și politicile culturale, inclusiv pe partea securitară și de emigrație și imigrație
Sunt aspecte absolut esențiale pentru orice țară care se respectă. Or, de la un exces de propagandă înainte de 1989 – multă goală de sens – am trecut la pasivitate totală și îmbăiere în propaganda, frecvent toxică, a altora.
Trebuie construite politici valorice pe paliere de vârstă și cu 3 dimensiuni:
(a) Contracararea sechelelor mediului cultural comunist – în principal, după cum am detaliat cu alte ocazii, Cultura de clasă și de tip «underdog»; Preocuparea excesivă cu privire la egalitarism; Faptul că elita de facto a fost în mare parte obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea excesiv vina pe exterior; Poziționarea inferioară a contribuabilului față de aparatul de stat; Poziționarea ambiguă față de reguli – zicem ca ei și facem ca noi; Supra-concentrarea pe reușita materială proprie; Relativizarea proprietății altuia; Deficitul culturii lucrului în comun; Disponibilitatea scăzută spre inițiative cetățenești; și Rămânerea în urmă în materie de estetic.
(b) Promovarea de valori pozitive în jurul elementelor de „crez” de mai sus. Aceasta va fi eficientă doar dacă statul va părea că se și ține de el, nu doar lansează sloganuri.
(c) Contracararea trolilor finanțați din extern și a unor mesaje propagandistice recurente negative din spațiul public. Trolii sunt prezenți pe toate platformele mai răsărite din România și mulți aplică la literă tabelul de care vorbea transfugul sovietic, Yuri Bezmenov (în principal, demoralizare, dezbinare, neîncredere, promovare de non-valori, devierea atenției în direcții aiurite, atacarea directă sau indirectă a propunerilor mai concrete de a face ceva constructiv).
O abordare distinctă ar trebui gândită pentru diaspora, precum și pe partea de pregătire a populației pentru conflicte.
Imigrația de calitate merită susținută puternic, fiind o necesitate pentru gestionarea economică bună a următoarelor decenii. Gradul de compatibilitate culturală trebuie să fie, însă, un aspect de avut în vedere pe acest subiect pentru bună gestionare. La fel – diversitatea de origine pentru a nu avea prea rapid ponderi ale unui singur grup mai dificil de integrat echilibrat în societate.
Raportul drepturi-obligații / responsabilități trebuie reechilibrat valoric, inclusiv prin politici culturale.
Sectorul privat ar putea stimula / accelera toate cele 12 puncte de mai sus.
Cine se gândește că sintetizarea și urmărirea constantă a unui „crez” ar fi dificilă, poate citi istoria perioadei din preajma Conciliului de la Niceea – a fost semnificativ mai complicat atunci.
Și mai important – abordarea din ultimele decenii a făcut deja mult rău și nu lasă cine știe ce opțiuni.
***
Despre Lucian Bondoc
Lucian Bondoc este avocat, absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene (1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). Lucian Bondoc a lucrat în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001, iar ulterior a activat ca avocat (din 2008 – ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de politici publice/bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.
