Cifrele demonstrează fără putință de tăgadă că omenirea este astăzi mai bogată ca niciodată. Și totuși oamenii de rând o duc parcă din ce în ce mai greu, chiar și în țări precum Statele Unite. Guvernele se plâng la rândul lor de lipsa banilor și se îndatorează tot mai mult pe spinarea cetățenilor. Dar dacă banii nu sunt nici la guverne, nici la cetățeni, unde se scurge toată bogăția?
O analiză prezentată de grupul de consultanţă McKinseyn arată că averea netă la nivel global era estimată în 2000 la 156 de trilioane de dolari, iar în 2020 crescuse la 515 trilioane de dolari. Iar după cum o arată datele raportului Global Wealth din 2021, realizat de Credit Suisse, experții se așteaptau ca, până în 2025, averea netă la nivel global să crească până la 583 de trilioane de dolari.
Dar dacă lumea s-a îmbogățit atât de mult în ultimele două decenii și continuă să o facă în ritm accelerat, de ce nu umblă câinii cu covrigi în coadă, măcar în țările bogate? De ce, dimpotrivă, până și americanii se plâng de ceva timp încoace că o duc tot mai greu? Răspunsul are de-a face cu felul inechitabil în care toată această bogăție fenomenală este distribuită. Iată, pe post de exemple, câteva cifre, prezentate de World Inequality Report 2022:
- Jumătatea cea mai săracă a lumii abia dacă posedă 2% din averea netă la nivel global, în vreme ce cei mai bogați 10% dețin 76% din averea netă la nivel global.
- Între 2009 și 2018, numărul miliardarilor necesari pentru a egala bogăția celor mai săraci 50% din lume a scăzut de la 380, la numai 26.
- Potrivit statisticilor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), cei 1% cei mai bogați oameni din SUA dețin 40,5% din averea națională.
În aprilie, revista Forbes confirma practic că, „celor care au, li se va mai da”: în pofida problemelor grave cu care s-a confruntat omenirea în ultima perioadă, peste 1.000 dintre miliardari sunt mai bogați decât anul trecut. Ceea ce este foarte frumos. Cel puțin pentru ei. Dar din punctul de vedere al majorității, există implicații grave pe care le are concentrarea unor bogății deosebit mari, în mâinile unui număr deosebit de restrâns de persoane.
La propriu: În vreme ce unii se scaldă în bani, alții nu au nici după ce bea apă
3 probleme capitale
O primă problemă majoră ține de fapt de bunul simț – sau, mai precis, de absența acestuia: potrivit statisticilor OECD, citate de Inequality.org, cei extrem de bogați și-au acumulat adesea averile pe spinarea oamenilor din întreaga lume, nevoiți să lucreze pentru salarii de nimic și în condiții care sunt uneori inumane. Iar aici e vorba chiar și de cele mai puternice două economii ale lumii.
Un caz celebru este de pildă cel al companiei americane Amazon, ai cărui angajați au ajuns uneori, după cum a ieșit la iveală în urma unei anchete realizate de jurnalistul britanic James Bloodworth, să urineze în sticle la locul de muncă, astfel încât să nu care cumva să se întrerupă prea mult din lucru pentru a merge la toaletă. Iar acesta este doar un mic exemplu al dezastrului de la Amazon. Și doar unul dintre nenumăratele motive pentru care, așa cum a relevat ancheta lui Bloodworth, 55% dintre angajații acestei importante companii americane sfârșesc în depresie.
O a doua problemă, încă și mai alarmantă, e aceea că prăpastia dintre bogați și săraci s-a adâncit în ultimii ani nesănătos de mult. Nesănătos, deoarece acest fenomen conduce negreșit, cel puțin dacă e să le dăm crezare experților, la consecințe extrem de nefaste – și nu doar în plan economic, ci și politic sau social.
Acolo unde diferențele dintre bogați și săraci sunt flagrante, nivelul general de trai scade, cererea se reduce și economia cunoaște un regres, ceea ce afectează treptat domenii vitale precum educația și sănătatea. De asemenea, cazurile de violență riscă în aceste condiții să ia amploare, iar clasa politică tinde să devină tot mai disfuncțională. Lucruri pe care le trăim practic pe propria piele chiar în aceste momente.
În sfârșit, o a treia problemă de o gravitate extremă și care explică multe dintre neajunsurile cu care ne confruntăm cu toții la ora actuală este că, deși multe țări au devenit în ultimii 40 de ani semnificativ mai bogate, guvernele lor au devenit semnificativ mai sărace, averea concentrându-se în mâini private. Tendința a fost amplificată de criza Covid, în timpul căreia guvernele au împrumutat echivalentul a 10-20% din PIB, în esență din sectorul privat.
Dar cum de au ajuns țările lumii în această situație? Ea poate fi pusă măcar parțial pe seama controversatului sistem offshore, care a explodat, coincidență sau nu, în paralel cu creșterea galopantă a discrepanțelor în distribuția averii la nivel planetar.
O istorie fascinantă
Un documentar din 2017, numit „Spider’s Web: Britain’s Second Empire” și disponibil pe Netflix, prezintă într-o manieră extrem de clară modul în care a evoluat sistemul offshore în ultimele decenii și implicațiile acestei evoluții asupra întregului mapamond. El relatează cum sistemul a luat avânt după destrămarea Imperiului Britanic.
Pentru a se redresa, reprezentanții City of London, inima financiară a fostului imperiu, au găsit rapid o soluție, creând un minunat spațiu de joacă în domeniul financiar: o piață pentru dolar. Întrucât, din punct de vedere formal, conturile acestei piețe nu se aflau la Londra, ci prin alte părți ale lumii, Banca Angliei a susținut că nu cădea în sarcina ei să le reglementeze. Și pentru că Banca Angliei a închis astfel ochii la operațiunile necurate ale băncilor pentru care emitea licențe, în Londra au răsărit mai multe bănci decât în orice alt centru financiar al lumii.
În paralel, instituțiile din City o London au început din 1960 încoace să deschidă în fostele colonii ale Imperiului centre offshore cu legi solide privind confidențialitatea. Aceste centre cu juridicții opace permiteau rularea unor sume uriașe, provenite în mare parte din activități ilicite, precum traficul de droguri sau evaziunea fiscală.
Și astfel s-au născut sub oblăduirea Londrei numeroase paradisuri fiscale, care au permis extinderea rapidă a pieței create de City pentru dolar. În 1980, ea ajunsese la 500 de miliarde de dolari, iar în 1988, la 4,8 trilioane de dolari. În 1997, aproape 90% dintre împrumuturile internaționale se făceau prin această piață „paralelă”. Iar astăzi procentul e încă și mai mare.
Un mecanism crucial în această afacere a fost cel al fiduciei, despre care legenda spune că își are originea pe vremea cruciadelor, când cavalerii plecau să lupte departe și își încredințau bunurile unor oameni de încredere. „Cavalerii” de astăzi se numesc constituitori, iar cei care iau în grijă bunurile lor sunt fiduciarii. Odată ce au bătut palma cu fiduciarii aleși, constituitorii sunt rupți din punct de vedere legal de bunurile încredințate.
Trilioanele nimănui
Ei nu mai pot fi, de pildă, impozitați pentru ele și nu mai au obligația de a face raportări financiare. În plus, în jurisdicțiile offshore ale Marii Britanii, întregul aranjament este complet invizibil. Nu există nici măcar o evidență a fiduciilor sau vreun organism care să ateste că o fiducie a fost creată. Opacitatea desăvârșită a acestui mecanism permite rularea a trilioane de dolari în active financiare și non-financiare, care par să fie ale nimănui, cel puțin nu din punct de vedere fiscal.
La un moment dat, autoritățile au intervenit totuși, astfel încât Insulele Cayman și alte teritorii britanice au fost silite să semneze o înțelegere privind schimbul de informații cu Marea Britanie și restul Europei, pentru a combate evaziunea fiscală, ele fiind obligate să ofere automat detalii despre proprietarii conturilor bancare și modul în care sunt acestea folosite. Numai că structurile offshore au adesea la vârf tot o fiducie care le administrează bunurile.
Și care are în subordine câteva firme fantomă, răspândite prin diverse alte jurisdicții. Încrengătura care rezultă e atât de complexă, încât în final devine aproape imposibil să identifici de pildă proprietarul real al vreunui iaht în valoare de sute de milioane de dolari sau al altor active. Iar mecanismul fiind practic infailibil, bogătașii, crima organizată și corporațiile s-au îmbulzit să-și mute offshore averile și să beneficieze astfel de confidențialitate și de o cale de a ocoli să plătescă impozitele datorate. Nu e deci de mirare că sistemul offshore a devenit curând piața financiară dominantă a lumii.
Situația la care s-a ajuns a fost comentată în termeni interesanți de europarlamentara Eva Joly, care în momentul realizării documentarului era vicepreședinte al Comisiei pentru Dosarele Panama. „Am văzut totul și n-am putut face nimic. Pentru că sistemul îi protejează pe acei câțiva oameni care au de câștigat din asta. Procentual vorbind, sunt foarte puțini, dar foarte puternici”, a spus ea, notând că unicul lucru care ar putea schimba pe viitor lucrurile „ar fi să avem o evidență publică cu beneficiarii fiduciilor și cu toate companiile”.
Banii Africii se scurg masiv către paradisurile fiscale, în vreme ce țările ei acumulează tot mai multe datorii
Africa, perdanta sistemului
Printre marile perdante ale acestui sistem se numără de pildă Africa, din care se scurge prin rețeaua offshore majoritatea capitalului. Datoria țărilor din Africa sub-sahariană era la finele lui 2008 era de 177 de miliarde de dolari, în condițiile în care elitele bogate ale acelor țări au mutat offshore, între 1970 și 2008, aproximativ 944 de miliarde de dolari.
Cum capitalul s-a mutat offshore, țările africane au fost nevoite să împrumute de la băncile internaționale cu dobânzi mari. Jurisdicțiile opace au jefuit așadar țările în curs de dezvoltare de averile și de veniturile din taxe care li se cuveneau. Pentru a contracara acest fenomen, unele țări în curs de dezvoltare au încercat să formeze un corp ONU, care să se ocupe de reglementarea impozitării la nivel global, dar aceste tentative de a oferi transparență în fluxurile financiare internaționale au fost de fiecare dată blocate de țările occidentale, în frunte cu Marea Britanie și SUA. Asta pentru că cea mai mare parte a averilor pe care țările în curs de dezvoltare le pierd anual prin scurgerea de capital și evaziunea fiscală sfârșește tocmai în țări precum SUA și Marea Britanie.
Dar de ce nu pun politicienii lumii piciorul în prag, pentru a readuce lucrurile la normal, astfel încât guvernele să beneficieze de banii care li se cuvin și să poată redistribui către societate sumele obținute din impozitele colectate? Răspunsul e simplu: adesea au și ei de câștigat, la nivel personal, de pe urma sistemului offshore.
Cu alte cuvinte, oamenii aflați astăzi la putere nu sunt motivați să apere interesele cetățenilor de rând. În loc de concluzie, redăm o altă declarație a Evei Joly: „Realitatea nu e ceea ce crezi, că premierul are puterea de a decide viitorul țării tale. Puterea e ascunsă aici (în sistemul offshore -n.r.). Vrem ca cetățenii să înțeleagă ce se petrece, că asupra lor cade povara și că cei care dețin puterea scapă nepedepsiți. Oamenii obișnuiți plătesc impozite, bogații nu plătesc”.
- 76% din averea netă la nivel global e deținută de ce cei mai bogați 10%
- 1.000 dintre miliardari sunt mai bogați decât în 2021
- 177 de miliarde de dolari datorau în 2008 țările Africii sub-sahariene, în vreme ce elitele mutaseră offshore aproximativ 944 de miliarde de dolari
