Opinie The New York Times: Putin a pătat măreția Rusiei

Cu mulți ani în urmă, în anii ’80, am mers la Brighton Beach. Pe atunci în plină glorie ca district al evreilor sovietici nou-veniți. Pentru a sărbători primul an (nu vor mai fi mulți) al săptămânalului local în limba rusă, The New American.

A fost un eveniment măreț, bogat în umor și cu o tentă de nostalgie. L-am întrebat pe un petrecăreț de vârstă mijlocie ce părere are despre patria sa pierdută. Răspunsul său mi-a rămas în minte: „Urăsc Rusia, pentru că m-a forțat să o părăsesc.”

Valurile de emigranți din Rusia

A fost un rezumat potrivit al ceea ce au simțit valurile de emigranți din Rusia și Uniunea Sovietică de la începutul secolului XX. Un sentiment dureros de pierdere a patriei – ceea ce rușii numesc „toska po rodine”. Cuplat cu resentimentul față de puterile autocratice care i-au forțat să plece. Bunicii mei s-au numărat printre rușii „albi” care au fugit de Revoluție și s-au mutat la Paris în anii 1920. Un al doilea val de emigranți a plecat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Al treilea, evreii sovietici, a început să plece în anii 1970. Vladimir Putin a creat acum un alt val de oameni care fug din Rusia, iar mulți dintre ei ar putea crede în continuare, așa cum au făcut–o strămoșii mei, că se vor întoarce într–o zi în țara natală. Cei mai mulți probabil că nu o vor face.

Este greu de spus cu exactitate care este poziția exilaților ruși. Din punct de vedere politic sau în ceea ce privește sentimentul lor de atașament față de Rusia. Valurile de emigranți diferă foarte mult unul de altul, iar în Statele Unite nu s-au comportat ca imigranții din Italia, China sau Polonia. Care au format comunități și organizații americane cu liniuță care au persistat de-a lungul generațiilor. Prin comparație, rușii imigranți în America s-au topit rapid în populația generală. Brighton Beach este unul dintre puținele locuri cu parfum rusesc din Statele Unite.

Dragostea pentru o cultură extraordinară

Cu toate acestea, atitudinea predominantă pe care am întâlnit–o printre emigranții ruși este cea de dragoste–ură exprimată de interlocutorul meu din Brighton Beach. Este vorba de dragostea pentru o cultură extraordinară, de un atașament profund față de întinderea de stepe și taiga, alături de disprețul față de guvernarea proastă cronică, aventurismul, iluziile imperiale și corupția liderilor.

Cel puțin, aceasta era atitudinea înainte de 24 februarie 2022, când domnul Putin a ordonat invazia la scară largă a Ucrainei. Acum, întâlnesc și simt mai des o nouă atitudine: rușine.

Emigranții cu care am crescut și cei pe care am ajuns să-i cunosc în America și ca reporter în Israel. Rareori se simțeau tulburați de păcatele patriei lor. De ce ar fi făcut-o? În Rusia din care proveneau nu exista politică în sensul obișnuit al cuvântului, nu exista niciun sentiment în rândul marii majorități a populației că ar avea vreun cuvânt de spus în ceea ce liderii lor autoperpetuanți făceau pentru ei sau pentru ei din spatele bastioanelor Kremlinului. Gulagul nu a fost opera lor; Rusia lor era cultura, lupta pentru bunurile rare, anecdotele povestite în jurul vodcii în bucătăriile aburinde, shashlik pe malul unui râu leneș. Majoritatea rușilor s-au concentrat pe protejarea vieților lor de „ei”, așa cum se refereau oamenii din Uniunea Sovietică la conducere și la poliția sa secretă, cu un deget îndreptat spre tavan, și pe supraviețuire. Sau să plece.

Invazia rusă în Ucraina

Invazia rusă din Ucraina – atât de crudă, atât de inutilă, atât de devastatoare – a schimbat toate acestea. Cel puțin pentru cei care nu sunt hipnotizați de lozincile recidiviste ale domnului Putin. Este greu să nu simți rușine în fața dovezilor că rușii ucid și violează oameni care nu le-au făcut niciun rău, oameni care împărtășesc atât de mult din istoria și cultura lor.

Și a devenit dificil să simți mândrie pentru toate lucrurile cu care rușii se pot lăuda cu adevărat. Marile cărți, Bolșoiul, vedetele de hochei, spiritualitatea. Când domnul Putin trimite valuri de băieți să ucidă și să moară pentru versiunea sa falsă a destinului manifest al Rusiei. Și pentru nemulțumirile sale personale față de Occident.

Aceasta nu este neapărat o reacție logică. Tolstoi sau Ceaikovski nu sunt vinovați pentru Mariupol. Iar majoritatea rușilor nu sunt direct complici ai răutății domnului Putin. Dar domnul Putin a ajuns la putere promițând să redea măreția Rusiei, iar cheia acestui lucru este dorința rușilor obișnuiți de a simți, din nou, un sentiment de apartenență la o putere respectată la nivel mondial. Este posibil ca rușii să fi fost prea prinși în chimera domnului Putin pentru a recunoaște că preluarea Crimeei sau incursiunile în Donețk și Luhansk au fost un precursor al unor lucruri mult mai rele.

Parada sumbră spre Kiev

Când tancurile rusești și-au început parada sumbră spre Kiev pe 24 februarie 2022. Rușii au fost și ei în stare de șoc. „Noi, rușii care trăim în interiorul și în afara țării, va trebui să suportăm rușinea acestei situații în anii următori”, a scris Anastasia Piatakhina Giré, psihoterapeut la Paris, la scurt timp după invazie. Ea a crescut în Uniunea Sovietică. Iar mulți dintre pacienții ei sunt ruși strămutați. „Nu putem face mare lucru pentru a reduce volumul acestui sentiment. Indiferent de câte steaguri ucrainene afișăm pe rețelele noastre de socializar. Sau în mod public sau privat în viața noastră de zi cu zi.”

Un an mai târziu, o altă expatriată, Anastasia Edel, autoarea cărții „Rusia: Putin’s Playground”: Empire, Revolution and the New Tsar”, a scris o rubrică sindicalizată despre încercarea de a se confrunta cu rușinea și confuzia: „Ca persoană care a fost modelată de literatura rusă și sovietică, am fost făcută să mă simt ca un partener involuntar al crimelor rusești.

Aceasta este ironia tragică a războiului dlui Putin. Încercarea sa de a „restabili măreția Rusiei” prin violență și ură a pătat adevărata măreție a Rusiei pentru anii ce vor urma, la fel cum încercarea sa de a distruge naționalitatea ucraineană i-a întărit fundamentele. Știm din istoria postbelică a germanilor că refacerea unei identități naționale lovite este un proiect de zeci de ani, poate mai mult.

În cele din urmă, Tolstoi și Ceaikovski vor supraviețui, la fel ca Goethe și Bach, iar Ucraina va fi reconstruită și încorporată mai mult în Occident. Dar pentru ruși și pentru aceia dintre noi care se identifică cât de puțin ca ruși. Ceva elementar a fost distrus și ne așteaptă o mulțime de căutări dureroase ale sufletului, potrivit nytimes.