Dubla alegere a noului domn a fost un subiect de dispută la nivel internațional. După luni de zile de negocieri cu puterile europene, Imperiul Habsburgic și cel Otoman îl recunosc pe Alexandru Ioan Cuza ca unic domn al Principatelor în luna septembrie a anului 1859.
Mai multe studii și analize ale istoricilor arată cum, începând cu anii 1860, situația economică a Principatelor se îmbunătățește, alături de participația la economia internațională. În timpul domniei lui Cuza, exporturile românești au crescut exponențial, trecând peste 500 de mii de tone în intervalul 1861-1865, dublu față de perioada 1851-1855.
Una dintre primele măsuri pe care Alexandru Ioan Cuza le-a luat a fost adoptarea unei steme de stat. În teorie, Principatele erau obligate să adopte simbilistica otomană, însă Cuza le ordonă istoricilor să definească simbolurile naționale: Mihail Kogălniceanu în Moldova și Nicolae Bălcescu în Muntenia.
Cât despre puterea sa în stat, noul domnitor și-a asumat o mână de fier încă de la începutul numirii sale. Reformele care au urmat nu au fost realizate într-un stil liberal, modern, ci mai mult într-un mod absolutist, cu perioade de colaborare între liberali și conservatori.
Obiectivul principal al domeniei lui Cuza
Obiectivul principal al domniei sale a fost recunoașterea pe plan internațional a Unirii, lucru pe care l-a realizat din partea Sultanului. Pe plan intern, Cuza a dus o politică de unificare a celor două state, în condițiile în care proiectul Convenției de la Paris stabilise o uniune cu doi domni, două capitale, două guverne, două administrații și doar două instituții comune: Comisia Centrală, care elabora proiecte de legi, și Înalta Curte de Justiție și Casație.
Odată cu recunoașterea noii realități, domnitorul a început unificarea vămilor, a armatei, a circulației monetare, a telegrafului și a stemei. Are loc reforma instrucțiunii publice, învățământul primar devenea obligatoriu, sunt organizate primele univeristăți, la Iași și București. Odată cu unificarea administrației publice sunt introduse Codul Civil, Codul Penal, Codul Comercial, toate după modelul francez.
În anul 1863 avea loc secularizarea averilor mănăstirești, considerată de unii istorici mai importantă decât reforma agrară. Aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării era sub controlul locașurilor de cult, alături de proprietăți precum hanuri, mori, etc. Toate aceastea au ajuns în proprietatea statului român, fiind date în arendă sau folosite pentru diferite activități economice.
Unul dintre proiectele pe care Cuza dorea să le realizeze era reforma agrară. Marii boieri conservatori făcuseră bloc comun împotriva dorințelor domnului de a le lua pământurile, iar după ce conservatorii resping proiectul de lege, armata intră în sediul Parlamentului.
Pe data de 2 mai 1864 Cuza dizolvă Adunarea Legiuitoare (Parlamentul) și organizează un referendum popular. În toții ani săi de domnie pusese la cap un sistem de propagandă extrem de eficient, îndreptat către mase, mai precis către țărani. Plebisitul care avea ca subiect acceptarea Statului dezvoltător al Convenției de la Paris a fost aprobat cu 682.000 de voturi pentru și 1.300 împotrivă.
Noul act legislativ cu rol de constituție avea să întărească puterea lui Cuza în stat. Din acel moment, marile proiecte și reforme care erau blocate încep să fie implementate.
Reforma agrară și impactul său în societate
Cu certitudine putem spune că reforma agrară a fost cel mai complicat proiect pe care Cuza l-a dus la capăt. Unul dintre obiectivele sale a fost fidelizarea maselor față de regimul său politic, având în vedere noua paradigmă a națiunilor și a puterii colective a poporului. La noi în țară Cuza a simțit această lipsă a „sentimentului civic”, deoarece singurele entități sociale prezente la nivel public erau elitele. Proiectul de alfabetizare al națiunii avea în centrul său și aspecte politice: dacă țăranii învață să citească pot înțelege mult mai ușor informațiile pe care domnul le oferă.
Guvernul lui Mihail Kogălniceanu a împroprietărit peste 400.000 de țărani cu 1,65 millioane de hectare de pământ, mare parte din ele luate de la boieri sau de pe urma secularizării proprietăților mănăstirești. De multe ori în istoriografia românească acest eveniment este privit a un act de bună credință din partea lui Cuza, de parcă mesajul politic al vremii și propaganda din urmă cu mai bine de 150 de ani funcționează mai eficient astăzi decât atunci.
Cuza le dă pământ țăranilor și îi face proprietari, însă obiectivul său este de a putea percepe taxe de pe urma muncii terenurilor. Țăranii trebuiau să facă rost de bani, iar acest lucru putea fi realizat numai dacă vindeau o parte din recoltă – erau obligați în a vinde din ceea ce producea pentru a putea plăti dările la stat. Țăranul nu mai putea negocia cu boierul, iar boierului nu îi conveneau despăgubirile date de Cuza în contravaloarea sutelor de hectare pe care le-a pierdut.
Rezultatele acestei reforme se văd în timp. Țăranii nu puteau vinde pământurile primite timp de 30 de ani, iar în unele cazuri, mai ales pentru cei săraci fără vite, statutul de proprietar ajusese o povară. Realitatea este că la jumătatea domniei lui Carol I, în jurul anilor 1890, în spațiul politic începe să fie dezbătută problema unei noi reforme agrare.
