Regele Carol al II-lea petrecea frecvent Anul Nou la Sinaia și foarte rar la Palatul Regal din București. În ciuda faptului că a fost înconjurat de o mare varietate de intelectuali interbelici și de fiul său, regele a domnit într-un deceniu bizar, teribil și nemilos.
Carol al II-lea, primul rege născut pe pământ românesc și în religia ortodoxă, a fost un cunoscător al obiceiurilor noastre populare și un strălucit vorbitor de literatură română. Curtea regală din vremea sa era organizată cu rigoare, atenție la detalii, o imensă mândrie și pricepere. Regele poseda numeroase cunoștințe în domeniul militar, al științei, al artei și al bunei guvernări, depășind adesea pe cele ale specialiștilor în astfel de domenii.
Revelionul în epoca Carlistă
Castelul Foișor, care a fost renovat în anii 1930, sub domnia regelui Carol al II-lea, era locul unde erau petrecute sărbătorile de Crăciunul și Anul Nou. Asemănător cu Casa Nouă de la Palatul Regal din Calea Victoriei, atmosfera de la Foișor era cu totul diferită de cea de la Palatul Cotroceni din timpul domniilor lui Ferdinand I și Carol I. Decorațiunile interioare erau integrate cu mai multe dotări electrotehnice, mobilierul era nou, cu linii contemporane, iar camerele erau mai ușoare și mai aerisite, cu combinații de culori pastelate.
Foișorul l-a făcut pe Regele Carol al II-lea să se simtă ca acasă, iar timpul pe care el și apropiații săi îl petreceau acolo în vacanța de iarnă era relaxant, plăcut și confortabil. Castelul Foișor a devenit o destinație preferată a tânărului suveran Mihai și a mamei sale după vizita reginei Elena acolo în 1940, potrivit România Regală.
Carol I, autoritar încă din copilărie
Mama Regelui Carol al II-lea, Regina Maria scria despre fiul său în memoriile sale „Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era mult doritul moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm și foarte serios. (…) Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (…) În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat. Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor politice și militare, și asta supăra foarte tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții.”, nota Regina Maria în „Povestea vieții mele”.
În ciuda domniei tumultoase pe care a avut-o și a exilului, „Înapoiat în țară, vindecat, l’Enfant prodigue a fost primit cu brațele deschise de către poporul său și de guvern. La final de octombrie 1920 și-a făcut intrarea triumfală în București. Prigonitul de până atunci, prizonierul de la Pângărați, de la Mânăstirea de la Bistrița, sinucigașul din amor, expediat cu un an înainte să facă ocolul lumii, a fost primit cu un alai deosebit, ca și cum s-ar fi înapoiat de la o mare bătălie pe care o câștigase, deși o victorie nu o purtase decât la Lucerna, pe o canapea.”, scria Constantin Argetoianu în memoriile sale „ Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”.
