”Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte”, așa începe poemului patriotic revoluționar numit Cântarea României și atribuit lui Alecu Russo.
Cântarea României, Alecu Russo
Russo (născut la Chișinău sub Imperiul Rus) poet și prozator, este considerat ideolog al generației de la 1848. El a participat la Revoluția de la 1848 din Moldova, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848.
Titlul (de altfel inspirat din lucrări universale uriașe) a fost luat cu japca și maculat prin atribuirea lui unor mari manifestații de masa care dovedeau adeziunea poporului la politica Partidului și exemplificau dezvoltarea conștiinței muncitorești.
Un soi de minciună obligatorie…
Se pare că ideea a prins contur în vremea Epocii de Aur, o închipuită perioadă istorică în care ne mergea extraordinar ca popor, ca economie, ca educație, ca întreg. Plenara Comitetului Central din 3 noiembrie 1976 indică necesitatea organizării unui festival dedicat sărbătoririi a 100 de ani de independență a României.
Manifestația de bucurie era musai să se desfășoare în scopul ”educării oamenilor, a tinerei generații, în spiritul dragostei față de muncă, al devotamentului față de patrie și partid, față de cauza comunismului.” Numai așa avea să fie ceea ce avea să rămână în istorie.
Așa avea să se nască ”Cântarea României”, probabil cea mai inutil proiect procomunist ever.
Marea manifestatie
Prinsă într-un moment absurd poetic „Scânteia, organul (sic) CC al PCR, descria Cântarea României ca fiind „o curgere de apă ce nu cunoaște sfârșit, izvorând de sub munte, care înaintează către câmpie, când în cascade, tumultuoasă și înspumată, când în lunecare lină”.
Numai că ea îngloba oameni, unii mici precum Șoimii patriei, alteroi mari, precum devotații muncitori hrăniți cu tacâmuri de pui și vodcă rusească la 50 de lei jumatea.
Așadar, acum aveam Festivalului național „Cântarea României”, o manifestare de proporții gigantice, ce includea atât tineri, cât și celelalte categorii ale oamenilor muncii. Evident, și acest festival a avut ca scop final glorificarea conducătorului și a reprezentat un pas important în conturarea cultului personalității salvatorului providential Nicolae Ceaușescu, Marela Cârmaci.
cantarea romaniei.v1
Organizarea monstrozității
În cuprinsul almanahului Scânteia din anul 1977 a fost publicat Regulamentul – cadru al festivalului, precum și ierarhia etapelor de desfășurare: de masă, județeană (sau de sector bucureștean), o etapă interjudețeană precum și cea finală, republicană, care de regulă avea loc în cursul lunii mai a anului în curs.
Ideea inițială, aceea de a slăvi și a conecta masele cu o mitologică Românie măreață și glorioasă ce urma să vină s-a dezumflat destul de repede pentru a aluneca periculos într-o nouă și mult mai umflată adulare populară a lui Nea Nicu.
Butraforia era jenantă mai cu seamă că nu se deosebea prea tare de cea folosită până atunci: tricolorul, porumbelul păcii, secera și ciocanul, globul pământesc și nelipsitele lozinci și portrete ale lui Nicolae Ceaușescu. Porumbelul și secera și ciocanul se mai suprapuneau cu globul pământesc uneori, motiv numai bun de făcut caterincă chiar de către participanți.
În limbaj de lemn, ”Festivalul național Cântarea României” a fost organizată, într-un sistem unitar, în scopul stimulării creației și interpretării artistice în rândul maselor, al intensificării si diversificării vieții spirituale a țării și participării tot mai largi a oamenilor muncii la activitatea culturală”. Nu mai bine citeam noi o carte?
Cântarea României, la TV
Bun, de reținut, prima ediţie a ”Festivalului naţional al educaţiei şi culturii socialiste Cântarea României” a început în octombrie 1976 şi s-a finalizat în iunie 1977, fiind dedicată sărbătorii centenarului cuceririi independenţei de stat a României şi împlinirea a şapte decenii de la răscoalele ţărăneşti din 1907.
Și de atunci, până în 89, n-am mai scăpat de el. Au existat fix șapte Cântări monstruoase a României…
Cum arăta marea manifestare de cinstire a Patriei
Să nu uităm, așa cum spune chiar Secretarul General al Partidului (unic, firește): „Participarea la acest festival naţional „Cântarea României” este nemijlocit legată de rezultatele pe care fiecare colectiv le va obţine în activitatea sa consacrată dezvoltării patriei, îndeplinirii planului. Nu se vor putea prezenta la această cântare a muncii şi a creaţiei libere codaşii! Fruntaşii în muncă, în învăţământ, în cercetare – aceştia se vor putea prezenta să cânte România liberă, bunăstarea şi fericirea poporului!”. Ce se mai bucurau codașii…
Cum scriam mai sus, existau mai multe etape. Primele – ”de masă, județeană (sau de sector bucureștean) și etapă interjudețeană”, mai erau cum erau, faza finală, cea națională, republicană, era însă expresia artistică maximă. Norocul nostru, încă nu apucase Partidul să include metodele nord coreene de manifestații populare, deși se tindea puternic spre imaginea unității populare măcar în spiritul chinezesc, unde cultura fără Partid nu avea cum să existe.
Această fază necesita un stadion cât mai încăpător. Pe atunci aveam numai stadionul „23 August”. Aici, ceea ce impresiona și se putea observa și din avion erau mai ales lozincile uriașe care se formau fie din trupurile participanților aflați pe gazon (deși aici se preferau mai mult simboluri veșnice și imuabile de valoare comunistă), fie în tribune, prin schimbarea unor plăcuțe manevrate de ceea ce ai fi putut crede că este public. Era el public, dar unul participant, care simțea nevoia să se manifeste așa după cum se antrena de luni de zile, la indicățiile unor ”capi de coloană” care arătau succesiunea schimbării acelor stupide slogane.
În principiu, aceste mesaje erau următoarele:
- EPOCA NICOLAE CEAUȘESCU (mesaj însoțit de tabloul Cârmaciului)
- EPOCA DE AUR
- EPOCA DE GLORII
- DIN INIMA CINSTIRE, IUBIȚI CONDUCĂTORI (cu portretele lui Odiosului și Sinistrei – Nicolae și Elena Ceaușescu)
- PCR
- OMAGIU PARTIDULUI (inclusiv sigla PCR cu secera și ciocanul, pentru eliminarea oricărei confuzii)
- TOT ÎNAINTE
- ROMANIA, CEAUSESCU, PACE
- VREM PACE PE PĂMÂNT
Ironia istoriei, Cântarea României din 1989
În fine, spre finalul Epocii de Aur care ajunsesa a foametei generalizate, Festivalul a ajuns să corespundă „într-o tot mai mare măsură necesităților de educare a maselor, a tineretului, în spiritul concepției revoluționare a partidului, asigurând tuturor activităților și spectacolelor un pronunțat caracter militant, novator, angajant în scopul lărgirii orizontului de cunoaște al maselor, de înarmare cu cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, de participare activă și conștientă a acestora la înfăptuirea sarcinilor economico-sociale în plan teritorial”.
Să ne înțelegem: în august 1944, am întors armele și ne-am apropiat de bolșevicii, inamici noștri anteriori. Ei bine, ultima Cântare a Românei, aceea din 1989 a fost dedicată momentului 23 August 1944. Publicațiile roșii ale vremii subliniau că se aștepta că manifestarea „ va răspunde cum se cuvine înaltei meniri a Festivalului ca expresie a geniului creator al poporului, a hotărârii sale de a îmbina munca de edificare socialistă a patriei cu știința, cultura, arta”.
Câteva luni mai târziu, aveam să întoarcem armele din nou, de astă data împotriva sistemului comunist ucigaș. Nu-i așa că există o ironie a istoriei?
