Dezvoltarea socialistă a transformat radical economia. Industria contribuit la creșterea venitului național de la 35,2 la sută în 1938 la 68,3 la sută în 1986. Deși sporul natural a crescut cosniderabil, șomajul a fost evitat în pofida unei creșteri secptaculoase a populației, iar industria serviciilor a fost modernizată pentru a satisface cererea.
O mare parte din industrie a fost slab dezvoltată, cu uzine și fabrici populate cu prea mulți muncitori. Procesul de producție era sub parametrii celor din țările Europei iar produsele finite erau de o calitate îndoielnică. Prin urmare singura piață care accepta asemenea marfă a fost doar cea din în interiorul blocului comunist sau, când și când pe piețele mondiale dar la prețuri mici, care nu reflectau întotdeauna adevăratele costuri producție.
Economia României se bazează pe industria constructoare de autoturisme
Apogeul Epocii de Aur poate fi caracterizat și prin acorduri financiare garantate de FMI sub forma unor împrumuturi consistente necesare pentru continuarea industriazlizării forțate, care în mod paradoxal avea să producă mari găuri economiei. După ce Fondul Monetar a refuat să livreze ultima din cele trei tranșe, Ceaușescu a luat decizia să achite toată datoria externă, lucru pe care l-a realizat până în luna martie 1989, însă. cu un sacrificiu mult prea mare pentru popor.
Anii 1960 și 1970, dependența de capitalul străin din economia mondială a fost redusă la minimum prin achitarea tuturor datoriilor externe în anii 1980. Acest lucru a lăsat multe sectoare ale industriei lipsite de investiții în noi tehnologii, iar persistența unei structuri de comandă primitive a lăsat oamenii cu o capacitate redusă de a inova și de a lua inițiative.
După cel de-al Doilea Război Mondial, industria prelucrătoare din România a suferit o schimbare structurală radicală. Trei ramuri au devenit mult mai importante: ingineria și prelucrarea metalelor reprezentau 25,8% din întreaga producție industrială în 1990, față de 13,3% în 1950, în timp ce electricitatea și combustibilii și-au crescut ponderea de la 13,2% la 19%, iar produsele chimice de la 3,1% la 9,6%. Alte două ramuri, metalurgia și materialele de construcții, au înregistrat un ușor avans relativ. Principalele scăderi relative au fost înregistrate în prelucrarea lemnului și a hârtiei, în industria textilă și a îmbrăcămintei și în cea alimentară.
La începutul sec XX industria grea a funcționat mult sub capacitatea maximă
La începutul secolului XXI, o mare parte din industria grea era inactivă sau funcționa cu mult sub capacitate. Industria ușoară, pe de altă parte, s-a dovedit a fi o perspectivă plină de speranță, atrăgând unele investiții străine în societăți mixte. Industria constructoare de mașini și de prelucrare a metalelor rămâne principala ramură a economiei industriale, reprezentând aproximativ o cincime din producția industrială în ansamblu.
Aceasta oferă un bun indice al schimbării priorităților în economia României: înainte de cel de-al doilea război mondial, a reprezentat doar 10 la sută din total, fiind depășită în importanță de industria alimentară și chiar de industria textilă și de confecții. Centrele contemporane de producție sunt București, Brașov, Ploiești, Cluj-Napoca, Craiova, Arad, Reșița și multe altele, cu un grad considerabil de specializare regională.
A existat o tendință puternică de concentrare pe ramuri moderne, cum ar fi industria electronică, precum și de lărgire și diversificare a gamei de producție. Începând cu anii 1990, producătorii străini de electronice au deschis facilități în România, atrași de costurile scăzute ale forței de muncă și de apropierea de piețele vest-europene. Industria românească a fierului are legături deosebit de puternice cu Galațiul, precum și cu Călărași, Hunedoara și Reșița (ultima având o activitate care datează din secolul al XVIII-lea).
Unități mai mici există la Brăila, Câmpia Turzii (lângă Turda), Iași, Oțelul Roșu, Roman și Târgoviște. Industria metalurgică neferoasă, care datează de asemenea din perioada daco-romană, este în mare parte concentrată în sud-vest și vest, cu o producție de cupru, aur și argint încă activă, în special în Munții Apuseni. Producția de aluminiu este o dezvoltare mai recentă; fabricile de alumină de la Oradea și Tulcea alimentează complexul de reducere a aluminiului de la Slatina din districtul Olt.
Industria alimentară, altădată fundamentul economiei, a fost aproape eclipsată
Spre deosebire de metalurgie, care se bazează pe importuri de minereu și cocs pentru a suplimenta resursele interne modeste, industria produselor din lemn este ușor de aprovizionat cu producția internă. Un lanț de combinate moderne de industrializare a masei lemnoase transformă o gamă de produse, inclusiv mobilier și plăci aglomerate, care au avut rezultate bune pe piețele externe.
Industria materialelor de construcții utilizează, de asemenea, o gamă largă de resurse din întreaga țară; fabricarea cimentului reprezintă o subramură importantă. Principalele centre se află la Turda, Medgidia, Bicaz, Fieni și Târgu Jiu. Industria textilă, care există de mult timp, a cunoscut, de asemenea, o dezvoltare constantă de la restructurarea radicală din anii 1930.
Industria confecțiilor gata fabricate, strâns legată de aceasta, a cunoscut o expansiune considerabilă, cu investiții importante în noi fabrici. Producția de mătase își păstrează o importanță modestă, în ciuda introducerii fibrelor sintetice. Industria alimentară, altădată fundamentul economiei, a fost aproape eclipsată de dezvoltarea rapidă a altor ramuri. Cu toate acestea, a continuat să crească în termeni absoluți, iar fabricile de prelucrare sunt distribuite în toată țara.
Vă aștetpăm și a ora 19 pentru o scurtă introducere în idnsutriile care au stat la baza economiei în Epoca de Aur a României. Episodul 13 din cadrul serialului România explicată nu este cu ghinion și vă propune spre lectură un material istoric presărat cu date economice relevante.
