În episodul de astăzi abordăm problema colectivizării în România comunistă văzută de comuniști ca parte esențială a industrializării forțate. Partidul stat pentru a justifica necesitatea colectictivizării a invocat numeroase argumente politice, ideologice și economice.
În Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, la pagina 425, procesul de colectivizare este definit drept „ cea mai lungă și mai criminală campanie de inginerie socială implementată în România comunistă”.
Obiectivul partidului sat a vizat două linii de acțiune, și anume implementarea structurilor sociale la state și modernizarea agriculturii românești.
Procesul de colectivizare a durat 13 ani
Spre deosebire procesul de naționalizare a mijloacelor de producție, implementat de altfel într-un interval scurt, de doar patru ani între 1948 și 1952, colectivizarea s-a întins pe o perioadă de mai bine de zece între 1949 și 1962.
Astfel, timp de 13 ani populația rurală ( 12 milioane dintr-un total de 16) a fost umilită, maltratată, întemnițată și chiar ucisă. Toate aceste atrocități au fost posibile cu „ajutorul” forțelor de coerciție” ale statului, Securitatea, miliția, armata, trupele de grăniceri sau formațiunile paramilitare.
„Elita politică” a vremii a încercat și reușit în cele din urmă să spargă unitatea țărănimii, să restructureze structura socială a mediului rural pe care să-l ordoneze planurilor de inginerie socială.
„Colectivizarea apare ca un război împotriva poporului român, menit să distrugă proprietatea privată la sate și să-i transforme pe țăranii liberi în „lumenproletari” angajați în realizarea iluzoriei utopii sociale a regimului”, se mai arată în Raportul Comisiei Prezidențiale.
Așadar, înainte de a preciza argumentele de natură economică care au stat la baza colectivizării trebuie să facem trimitere la natură politică și ideologică invocate de comuniști în confiscarea pământurilor deținute de țărani.
Elita politică nu a conceput ca țărănii să nu facă parte din sistemul economic socialist
Argumentul suprem invocat de nomenclatura comunistă are la bază dogma marxist-leninistă potrivit căreia „ numai o agricultură practicată pe suprafețe mari de exploatare, deținute de stat, singurul investitor capabil să producă și să implementeze tehnologia agricolă modernă, putea da rezultate menite să susțină procesul de urbanizare și industrializare socialistă”, a explicat David Mitrany în volumul său intitulat Marx Against the Peasant.
Revenind la aspectele economice care au stat la baza colectivizării aparatnicii au considerat că micile proprietăți funciare deținute de țărănime nu mai erau rentabile, ba mai mult, agricultura la scară mică nu mai îndeplinea rigoarea economiei moderne grav afectată de consecințele războiului.
Argumentele invocate pot fi considerate pertinente la o primă lectură, însă, oamenii de știință care au studiat fenomenul au adăugat faptul că pentru elita politică era de neconceput ca țărănimea să nu facă parte din sistemul economic socialist.
Muncitorii agricoli, mici vectori generator de capitalism
Tot dogma marxist-leninistă i-a considerat pe muncitorii agricoli mici vectori generator de capitalism „ zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. De fapt, o spun experții Raportului prezidențial, țărănimea „ controla resurse necesare nu numai plății datoriilor de război și supraviețuirii populației urbane, ci și dezvoltării economice a țării.
Reorganizarea socială a lumii rurale prin exproprierea și exploatarea sistematică a țărănimii era astfel considerată o condiție fundamentală pentru implementarea proiectului comunist de industrializare forțată a României”.
Obiectivul final al Partidului Comunist în sectorul agricol a fost fără doar și poate colectivizarea totală, însă, în comuniștii lui Dej s-au axat în primii ani postbelici pe definitivizarea revoluției „burghezo-democratice”, altfel spus comuniștii solicitau în mod expres soluționarea problemelor agrare prin exproprierea moșierilor și împroprietărirea țăranilor.
Comuniștii au împușcat doi iepuri dintr-un foc au destabilizat climatul politic al țării și totodată au slăbit opoziția anticomunistă. PCR i-a îndemnat pe țărani la împărțirea ilegală a marilor proprietăți.
23 martie 1945 și reforma agrară
La 23 martie 1945 a fost adoptată reforma agrară, însă principala preocupare a comuniștilor nu a fost aceea de a consolida micii proprietari de pământ ci destabilizarea marilor proprietăți agricole.
Dacă în timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 1946 comuniștii au mers pe sloganuri de tipul „ de rezultatul alegerilor depinde ca țăranii să poată lucra în liniște și culege roadele pe ogorul lor”, odată ce au câștigat alegerile au purces la confiscarea proprietăților rurale, au început cu pământurile școlilor confesionale după care au continuat cu pământurile instituțiilor sanitare particulare și în cele din urmă au confiscat proprietățile Bisericii Greco-Catolice.
La mai puțin de trei ani de la legea agrară, comuniștii aflați acum la putere recomandă ca măsură de ameliorare a economiei precare cooperația. Până în primăvara anului 1949, comuniștii au reușit să introducă cotele, un adevărat coșmar pentru clasa agricolă. Implementarea cotelor a fost posibilă cu „ajutorul” aparatului de stat la nivel local, autoritățile locale și de miliție.
Procesul de colectă este împărțit în patru etape distincte. Prima s-a desfășurat între anii 1945-1947caracterizată printr-o oarecare prudență în ceea ce privește colectarea cotelor.
A doua etapă a colectivizării
A doua perioadă este specifică perioadei 1948-1952 și a fost marcată de o bâlbâială legislativă. cu modificări imprevizibile de la radicalism la relaxare. A treia etapă a procesului de colectivizare s-a consumat între anii 1953-1963 urmând ca ultima să se încheie în perioada 1957-1962.
În cadrul primei etape, în martie 1949 comuniștii au adoptat două măsuri capitale și anume decretul 83 prin care proprietățile mai mari de 50 hectare au fost expropriate la fel și inventarul viu, instalațiile agricole, produsele și creanțele sau titlurile și participările rezultate din activitatea exploatărilor moșierești.
Țăranii care se impotriveau riscau pedepse între 5-15 ani de muncă silnică și confiscarea averii. Totodată, acest decret le-a permis comuniștilor să disloce familiile de moșieri, persoanele care nu au fost găsite în gospodăriile de reședință au primit domiciliu obligatoriu în orașele unde au fost identificați.
Au fost deportate peste 17.000 de persoane doar în prima zi de la implementarea Decretului
În prima noapte de la intrarea în vigoare a Decretului au fost deportate 17.000 de persoane. Pe de altă parte deportare moșierilor a fost ilegală dat fiind faptul că legea 83/1949 nu făcea nicio o trimitere la dislocare sau fixarea domiciliului obligatoriu. Aspect modificat și corectat prin Hotărârea Consiliului de miniștri 344/15 martie 1951.
Plenara de la începutul lunii martie 1949, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a fost marcată de o schimbare radicală, transformarea socialistă a agriculturii s-a înfăptuit prin crearea gospodăriilor agricole colective, altfel spus reforma agrară din 1945 a fost anulată.
Planul comuniștilor de a sparge solidaritatea țăranilor a funcționat și s-a realizat prin asmuțirea agricultorilor mai săraci împotriva țăranilor mai înstăriți, o strategie cunoscută sub denumirea de limitarea chiaburilor.
Serialul România explicată continua și mâine la aceeași oră cu noi informații despre sistemul economic al țării.
