În episodul de astăzi din cadrul serialului România explicată, continuăm demersul început data trecută și completăm lista taxelor pe care le-au plătit bunicii noștrii în „Epoca de Aur”.
Așadar, după ce am atins subiecte precum sistemul bancar românesc, colectivizarea sau regimul de taxare și impozitare, din perioada comunistă, nu ne-a mai rămas decât să abordăm dările pe care le-au introdus cuplul dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu.
Taxa pe celibat și nuliparitate
Nicolae Ceaușescu a ajuns la putere în anul 1965 după ce, predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu Dej, a decedat în urma unui cancer despre care presa de atunci a relatat că ar fi fost provocat de o floare de mină.
Un prim aspect demn de menționat constă în faptul că Nicolae Ceaușescu nu a fost favorit pentru a prelua funcția de Secretar General al Partidului ci Gheorghe Maurer un fin cunoscător al Dreptului care a deținut pe rând funcția de ministrul de Externe respectiv premier al României.
La un an după ce ajunge în fruntea partidului Stat, Ceaușescu și-a anunțat măiestrul plan de conduce o Românie cu 30 de milioane de locuitori prin „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”. Cu toată puterea pe mână și fără niciun fel de opoziție Ceaușescu impune taxa de celibat și cea de nuliparitate.
Pentru comuniști ideea unui cuplu care conviețuiește în concubinaj fără a procrea a fost de de neconceput, cum la fel de neconceput a fost în viziunea cuplului dictatorial ca familiile proaspăt căsătorite să nu aibă copii.
România de 30 de milioane a dictatorului Nicolae Ceuașescu
În 1974, în programul PCR se stabilea: ”Vor fi luate măsuri corespunzătoare în vederea asigurării unui spor demografic normal, realizării unei proporţii juste de vârstă a populaţiei, menţinerii tinereţii poporului nostru.
Se va aplica cu consecvenţă o politică de sporire a natalităţii, de ajutorare a copiilor şi familiilor cu mulţi copii, astfel încât în 1990 populaţia României să ajungă la cel puţin 25 de milioane de locuitori, iar în anul 2000 la circa 30 de milioane de locuitori”, informează adevărul.ro.
Salariul mediu net în perioada 1980-89; sursă foto: cursdeguvernare.ro
Prin urmare, spre măreața sa realizare Ceaușescu îi obligă pe tinerii căsătoriți care nu avut sau nu și-au dorit copii să achite un impozit de 10% din venitul lunar. Ideea nu i-a aparținut, Ceaușescu a preluat-o de la statele sovietice, astfel, ani la rând românii au plătit 10% din salariul lunar.
Măsura fiscală a vizat inițial doar cuplurile căsătorite care nu și-au dorit copii, însă, din anul 1977 în vizorul cuplului dictatorial au intrat și celibatarii adică bărbați necăsătoriți cu vârsta cuprinsă între 25-și 50 de ani, dar și femeile cu vârste între 20 și 45 de ani.
Grila de salarizare și impozitele aferente
Persoanele care au trăit acele vremuri au precizat că taxa pe celibat nu a fost deloc mică. Aparent, persoanele care nu s-au încadrat în ambițiile mărețe ale cuplului dictatorial de a crește forțat sporul natural au plătit lunar 165 de lei, în contextul în care remunerația de bază a unui inginer stagiar nu a fost mai mare de 1965 de lei, în timp ce un economist a încasat lunar 1865 de lei, iar un maistru 3060 de lei.
taxarea salariului românesc; sursă foto: cursguvernare.ro
Ca o paranteză, ambițiile sale de a crește populația României până la 30 de milioane a inclus o lege care a făcut mult rău societății și anume interzicerea avortului, de fapt a făcut din avort o faptă penală.
Este cât se poate de adevărat că autoritățile au scos în afara legii procedura de eliminare a sarcinii în anul 1948 însă, la vremea respectivă, la doar trei ani scurși de la cel de-al doilea Război Mondial, populația României a scăzut drastic.
Nouă ani mai târziu, în 1957 comuniștii au revenit asupra deciziei și au emis o lege prin care avortul devine din nou legal dar la cerere, după care, după alți nouă ani, în 1966, Ceaușescu a interzis din nou avortul. Însă acestea nu sunt singurele măsuri fiscale adoptate, de exemplu în 1968 comuniștii au considerat că nu mai este necesară impunerea taxării diferențiate pe cele trei categorii de venituri.
Decretul 650/1968 și aplicarea unui singur impozit progresiv
Prin urmare prin Decretul 650/1968 s-a trecut la aplicarea unui singur impozit progresiv pentru toate categoriile de venituri salariale, astfel cotele minime au fost stabilite la 10% ( în loc de 5, 10 respectiv 15%), iar cota maximă a fost stabilită la 45% ( în loc de 50-60 respectiv 70%).
PIB-ul României comparat; sursă foto: curs de guvernare.ro
Adepți ai ideii potrivit căreia „ munca stă la baza existenței și constituie motorul dezvoltării materiale și spirituale a societății”, prin acest act normativ comuniștii au eliminat complet folosirea de către persoanele particulare a muncii salariate în România la fel cum cum au făcut și cu specula. În cuvinte mai puține comuniștii au reușit să centralizeze forța de muncă. Însă, activitatea economică privată funcționa după următorul pattern:
„Un mic dicționar de termeni: Profit – beneficiu; Salariu – remunerație. Adaosul comercial era de fapt rabat – un soi de discount. Tu cumpărai ca întreprindere un produs al cărui preț de magazin era 100 lei. Pe factură, era scris 100 lei. Primeai rabat, plăteai 90 lei.
Prețurile erau fixe, stabilite de partid. Dacă o pereche de pantofi se vindea cu 100 lei, se scădea pentru fiecare verigă în lanțul de distribuție un rabat. Rabatul devenea beneficiul întreprinderii. Și, ca întreprindere, erai obligat să faci beneficiu. Investițiile erau planificate, ori din beneficiul rămas, ori prin fonduri alocate de la bugetul de stat, dacă era nevoie de ceva substanțial”, au explicat cei de la Pressone.
Înainte de 1989 orice factură fiscală se deconta
Legislația fiscală înainte de evenimentul din 1989 stipula în mod clar achitarea impozitului pe circulația mărfurilor, echivalentul TVA-ului de astăzi, dar care se plătea doar după încasarea contravalorii sau a mărfii respective. Acest lucru a exclus în totalitate posibilitatea ca un contribuabil să plătească impozit pe pierdere.
În aceeași perioadă socialistă, situațiile de neplată sau de întârzieri de către instituțiile bugetare nu au existat. Potrivit profesorului în economie, Constantin Rotaru, înainte de 1989 orice factură fiscală se deconta, iar în cazul în care intervenea imposibilitatea plății, banca creditoare prelua și achita datoria, după care situația se tranșa între agentul comercial și unitatea bancară respectivă.
Prin această măsură nicio unitate comercială nu putea să genereze blocaj financiar. Altfel spus, instituțiile de credit au jucat la două capete, pe de-o parte i-au sprijinit pe debitori să treacă peste impasul financiar și, totodată, au asigurat continuitatea veniturilor în visteria statului. Dar, chiar și în aceste condișii cuplul dictatorial și-a găsit sfârsitul în ultima lună a anului 1989. În episodul de mâine din seria România explicată depășim momentul Revoluției și abordăm provocările economiei de tranziție.
