În episodul de astăzi, România explicată, descriem în termeni generali cum a decurs procesul de privatizare industriei autohtone. Industria, spre deosebire de agricultură a fost supusă unui alt tip de restructurare. Fabricile din România, cu mici excepții, au fost echipate cu utilaje și mașini învechite moștenite de la defunctul regim.
Pentru modernizarea industriei, noua elită conducătoare au susținut prin toate canalele de comunicare necesitatea investițiilor de capital străin, fie sub formă de lichidități fie sub forma instalațiilor și echipamentelor mai noi.
În acest context și-au făcut loc industriașii și bancherii care au speculat din plin o conjunctură care, de altfel, le-a fost favorabilă. Au negociat condițiile de colaborare într-o manieră în care întreprinderile au intrat în cele din urmă în portofoliile celor dintâi.
Modernizarea industriei: o glumă nesărată
Concret, întreprinderile românești au pus la bătaie imobile, clădiri și echipamente, în timp ce participarea străinilor a constat în suplimentarea tehnicii de producție cu niscaiva instalații noi și ocazional cu subscrierea unor mici cote de capital, dar chiar și în aceste condiții, întreprinderea românească, devenită între timp mixtă a fost lipsită de mult trambițatul proces de modernizare.
Peste 3.000 de societăți au fost înființate în perioada 1990-1994; sursă foto: gândul.ro
Datele furnizate de Agenția Română de Dezvoltare indică faptul că în perioada ianuarie 1990-martie 1994 au fost înregistrate 30.800 de societăți cu capital mixt și străin cu o participare de 541 de milioane de dolari. Aproximativ 25% au fost societăți cu o valoare a capitalului mai mică de 3.000 de dolari, 50% până la 100.000 de dolari, iar 25% au avut un capital de peste un milion de dolari.
În termeni comparativi, spre deosebire de alte state socialiste, participarea capitalului străin este mult mai redusă. De exemplu, în Ungaria, străinii au investit într-un an cât s-a investit în România în patru ani. Principalul motiv: legislația deficitară din țara noastră.
În lipsa unui mecanism de control asupra schimburilor comerciale și a politicii de sprijinire a economiei naționale, după momentul Revoluției, comercianții au importat bunuri pe care întreprinderile române le exportau în timpul comunismului, pentru a aduce în țară valuta necesară echilibrării balanței de plăți, astfel încât concurența acerbă dintre comercianți și fabricile autohtone au dus la falimentul celor din urmă.
Presiunea străzii și-a spus cuvântul
Noile Guverne instalate în fruntea României, Petre Roman și ulterior Nicolae Văcăroiu nu au sesizat efectele nefaste ale acestui import s-au le-au cunoscut dar le-au girat pentru a obține foloase materiale directe sau indirecte.
Importatorii au speculat din plin această situație s-au lansat în afaceri veroase, iar consecințele rezultate au dus la falimentul unor întreprinderi producătoare de bunuri de larg consum și au creat perspectiva falimentării a multor altora. Cert este că nici unitățile comerciale românești nu s-au adaptat noilor cerințe ale pieței.
Mineriada din 13-15 iunie 1990
Declinul industriei a venit la pachet cu deteriorarea condițiilor de viață a muncitorilor. Speranța unui trai mai bun s-a risipit. La scurt timp după căderea regimului dictatorial, guvernanții au promis în stânga și în dreapta ameliorarea condițiilor de viață, însă, de îndată ce criza din economie a început să se accentueze aceeași guvernanți ai inoculat ideea potrivit căreia societatea capitalistă nu poate asigura bunăstarea generală. Doar că, societatea capitalistă, prezintă și laturi pozitive despre care conducerea țării nu a catadicsit să vorbească.
Periodic, Executivul a modificat prețurile de desfacere a bunurilor de pe piața internă motivând că acestea trebuie sincronizate la nivelul economiei mondiale, însă, despre creșterea salariilor la același nivel global nu au precizat nimic.
Un Aparat administrativ mult prea numeros
Productivitatea muncii, a fost mult prea scăzută pentru a facilita creșteri salariale până la nivelul celui din statele dezvoltate, dar posibilitatea de reducere a decalajului a existat, atât producătorii cât și puterea au avut la dispoziție mecanismele creșterii nivelul de trai.
De exemplu, puterea a avut opțiunea de a impune reducerea cheltuielilor aparatului administrativ, mult prea încărcat pentru atribuțiile pe care le-a avut. Succesorii dictaturii comuniste au înființat noi instituții, motivând faptul că acestea fuseseră desființate de regimul anterior, însă numărul instituțiilor nou-create a devenit mult mai mare decât în trecut.
Un exemplu în acsest sent este dat de Curțile de Apel care au fost reînființate, în formula una pentru două județe, în timp ce în perioada comunistă o Curte de Apel a avut în subordine instituțiile a opt până la zece județe.
La nivel guvernamental, numărul personalului administrativ crește, miniștrii, secretarii de stat și alte categorii de personal au fost mai mulți decât în alte state cu o populații mai mici și resurse mai mari decât ale României. Bugetele alocate pentru funcționarea aparatului administrativ au redus sumele alocate pentru educație, cercetare, sănătate, cultură etc.
Guvernul a cedat
Guvernele Roman și ulterior Văcăroiu s-au dovedit a fi lipsite de fermitate, au dat curs solicitărilor anumitor categorii de muncitori care au exercitat presiuni asupra lor. Când numărul protestatarilor a crescut, iar acțiunile au devenit suficient de zgomotase, ba chiar agresive, Executivul le-a acordat salarii mărite, deși acestea nu s-au reflectat și în producție.
Concesiile Guvernului au creat o stare anormală, din punct de vedere al principiilor de eficiență economică dat fiind faptul că sporurile de salarii au fost acoperite de bugetul statului, cu toate că sumele cerute de muncitorii protestatari nu au fost justificate, însă Guvernul a cedat presiunilor și a dat curs solicitărilor.
Acest lucru a generat o reacție de tip domino, fără să știe Executivul a încurajat categoriile de muncitori să revendice sporuri salariale prin subvenționare de la buget. Cum sumele alocate nu au rezultat din producția realizată, obținerea lor a fost posibilă prin emiterea de monedă fără acoperire în aur. Acest lucru a accentuat rata inflației.
Scăderea puterii de cumpărare și devalorizarea leului a avut repercusiuni și asupra creditării, o problemă care s-a perpetuat cel puțin patru ani, nici în 1994 situația economică a țării nu era una favorabilă cetățenilor, însă, apare un fenomen care i-a îmbogățit pe „băieții deștepți” și anume specula sau bișnița.
Specula bat-o vina
Averile deținute de diverși afaceriști din perioada comunistă sau cele acumulate imediat după 89 au fost investite, însă, din păcate nu în producția de bunuri materiale ci în scopuri speculative. În primii doi trei ani după prăbușirea regimului comunist comerțul a devenit una una din îndeletnicirile principale a multor români.
Direcționarea resurselor financiare în sprijinirea circulației de mărfuri a reprezentat o piedică pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc. Majoritatea instituțiilor financiare, cu excepția câtorva bănci, au rămas moștenire de la regimul comunist, doar că și-au schimbat numele. Funcționarii și practicile de lucru au rămas aceleași.
Capitalul străin investit în România a însumat 581 milionae de euro în 1990; foto: start-up cafe
Inflația ridicată a diminuat și mai tare posibilitatea obținerii de finanțări prin creditare, persoanele care și-au dorit să obțină capital/credit au fost descurajate de dobânzile și dividendele mult prea mari.
Începutul economieie de tranziție a fost pe departe cel scontat și așteptat de autorități. În cadrul episodului de mâine România explicată intrăm mai mult în miezul problemei și vom trata cauzele conflictului Iliescu Roman, două viziuni diferite pentru o țară comunistă.
