Putem spune că dezvoltarea economică a României poate fi plasată pe axa timpului, undeva la începutul anilor 1800, odată cu deschiderea rutelor maritime spre Europa de Vest. După câștigarea independenței în Războiul din 1877-1878, exploatarea culturilor cerealiere, a pădurilor și câmpurilor petroliere a fost suplinită de o politică de încurajare a industriei.
Însă, în pofida succeselor înregistratea economia României a fost tot una agrară, iar acest lucru avea să se mențină până după cel de-al Doilea Război Mondial.
Economia României a fost viciată de exporturile la preț de dumping
Dacă în perioada interbelică grație eforturilor făcute de liberali, economia României devine una de tip industrial agrară, odată ce plugarii lui Petru Groza și comuniștii lui Gh. Dej au pus mâna pe putere au acordat mai multă atenție pe extinderea industriei. Au pus accentul pe metalurgie, producția chimică și inginerie.
Industrializarea a primit un imbold din partea forței de muncă ieftine din zonele rurale, unde, țăranii, agricultorii sau fermierii, după ce le-au fost colectivizate pământurile, nu au mai avut alte alternative decât de a migra spre zona urbană. Totodată, economia a României a fost corelată și integrată în sectorul economic al URSS.
Venitul național a crescut de la 35,2 la 68,3% în 5o de ani; foto: Dreamstime
Moscova a livrat materii prime și combustibili relativi ieftini. Tradus în cifre, se poate spune aportul industriei la venitul național a crescut de la 35,2% la 68,3% în 5 decenii. Cu toate că populația a crescut semnificativ șomajul nu a reprezentat o provocare pentru piața muncii, iar serviciile au făcut față cererii.
A fost modernizat și sistemul de transport fapt ce făcut ca tot mai multe familii să-și petreacă vacanțele pe litoralul Mării Negre sau la munte. În mod paradoxal, lefurile au rămas mici iar condițiile de trai nu s-au îmbunătățit. Mare parte a industriei a fost ineficientă iar produsele finite au avut o calitate îndoielnică și care puteau fi livrate doar în interiorul blocului comunist sau, în anumite condiții chiar și în țările Europei dar la preț de dumping, ceea ce nu era tocmai sănătos pentru economia României .
Nicolae Ceușescu obține capital de la creditorii occidentali
Dar, acest lucru avea să se schimbe în anii 60-70 odată ce regimul comunist obține împrumuturi de la creditorii străini, de exemplu Ceaușescu a luat de la FMI 1,5 miliarde de dolari iar de la băncile occidentale alte 5 miliarde în baza acordului încheiat cu Fondul Monetar Internațional.
Totodată, trebuie menționat că România a plătit Uniunii Sovietice 5 miliarde de dolari pentru răscumpărarea participatiunii rusești în cadrul SOVROMurilor, societăți cu capital mixt prin care Moscova jecmănea la propriu statul român. De asemenea, în decursul a trei decenii de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, România a plătit URSS-ului 300 de milioane de dolari drept despăgubiri de război. Pe scurt, am plătit de 15 ori valoarea PIB-ului din 1945.
Din 1975 și până în 1982 România încheie trei acorduri cu FMI timp în care datoria externă a țării crește de la numai 0, 5 mld la 10, 4 de 20 de ori mai mult. Structura datoriei arată însă că doar 1,5 mld de dolari au provenit de la FMI iar 5,5 de la băncile occidentale în baza acordului cu FMI. În anul 1982 România intră în incapacitate de plată, iar FMI refuză alocarea din a treia tranșă. Este momentul la care Ceaușescu își anumă să achitare complet datoria externă a României.
România, singura țară din economia globală care și-a achitat datoria externă
Istoricul polonez Burakovski scrie că pe ”16 decembrie la conferința națională a PCR Ceaușescu a anunțat că scopul lui este achitarea până în 1985 a jumătate din datoria externă, iar în primii 2-3 ani din următorul cincinal a tuturor creditelor externe, această declarație de o importanță fundamentală n-a fost apreciată la justa ei valoare de către contemporani”.
Ceaușescu s-a ținut de cuvânt iar România și-a achitat datoriile în martie 1989, ultima tranșă fost plătită într-un gest ostentativ cu un sac de mărunți. De altfel, România a fost singura țară din economia globală care și-a lichidat datoria externă.
Industrializarea forțată a făcut ca PIB-ul să crească de 20 de ori din 1950 în 1980. Însă, între 75 și 80 datoria externă a ajuns la 30% din PIB, iar leul nu era convertibil, altfel spus datoriile nu puteau fi plătite cu lei trebuia încasată valută care venea din exporturi dar și importurile la fel se plăteau tot în valută, iar la finalul anilor 1970 balanța comercială era pe minus cu cinci miliarde de dolari.
Principala cauză a deficitului comercial s-a constitui în materia primă, industria supradimensionată avea nevoie de foarte multe resurse prime. La mijlocul anilor 1970, americanii și-au devalorizat dolarul prin renuntarea la etalonul aur, fapt ce a generat o criză financiară, iar un prim efect a fost scumpirea creditului așa se face ca din 1978 și până în 1981 dobânzile s-au triplat, cu o rată anuală de 20% an.
Deficit comercial de 5 miliarde de dolari
Altfel spus, ne păștea falimentul cu 3 miliarde de dolari pe an plus diferența dintre importuri și exporturi de 5 miliarde. Ceaușescu ales să economisească, dar nu pe persoană fizică ci la nivel național, populația nu mai mânca, majoritatea produselor au fost direcționate exportului. În baza tratatului FMI din iunie 1981 a acordat 1,3 mld de dolari dar a impus statului român să reducă industrializarea și să crească alocările pentru sectroul agricol. Același lucru au solicitat și sovieticii în 1954 prin programul Valev.
În 1982 românii au aplicat programul drastic de economii. Începe rationalizarea, iar prețurile cresc. A fost recunoscută necesitatea de reducere a energiei electrice pentru utilizatorii casnici, iar gazul s-a scumpit cu 150%, de fapt România a exportat orice și la orice preț pentru a achita datoria externă.
Toată povara economiei a căzut pe umerii românilor care au fost obligați să facă economie la sânge și, totodată au fost neglijate investițiile în tehnologizarea industriei, și bineînțeles au apărut grave probleme de mediu în special în industria chimică. După ce izbutit să achitea datoria externă Ceaușescu n-a mai dus-o decât 9 luni.
Cuvântul de pe ordinea de zi a Executivului a fost prudență
După momentul decembrie 1989 intră pe scena economică a României, Guvernul postcomunist care și-a asumat obiectivul de trece la o economie de piață. Cuvântul de pe ordinea de zi a Executivului a fost prudență. Nu multă lume a avut atunci capital de investit, era lesne de înțeles și de ce. Cu o industrie învechită și ineficientă, potențialul întreprinderilor de stat lipsea cu desăvârșire.
Colosul sovietic s-a prăbușit sub doctrina Sinatra a lui Gorbaciov, însă acest lucru nu s-a lăsat cu o revigorare a producției ca urmare a prăbușirii pieței, restructurarea a continuat într-un ritm lent. În linii mari, climatul economic la început de drum democratic a fost unul dificil cu mulți șomeri și un portofoliu industrial de pe vremea când România era mare. De răzbit au răzbit întreprinderile mici, cele care vindeau cu amănuntul și era legate de turism.
Situația s-a menținut până aproape de secolul vitezei, sectoarele importante ale industriei grele au rămas în grija Guvernului până pe la finalul anilor 1990, rata inflației și șomajul au făcut front comun împotriva nivelului general de trai.
PIB-ul Românei în termeni nominali scăzuse la 15 mld. de euro, la mai puţin de jumătate faţă de 1990
Deși am primit o mână de ajutor din partea occidentului imediat după revoluția din 1989, ajutorul și investițiile în curs de desfășurare au fost aproape instantaneu anulate de legile confuze și incoerente privind investițiile și impozitele și de percepția generalizată a corupției. A fost nevoie de șapte ca legislația să fie modificată, iar economia să fie stimulată de investiții străine.
În 1992, PIB-ul Românei în termeni nominali scăzuse la 15 mld. de euro : dreamstime.con
Cert este că economia României a avut nevoie de o perioadă de circa 10 ani de tranziție înainte să intre pe un trend ascendent. „În 1992, PIB-ul Românei în termeni nominali scăzuse la 15 mld. de euro, la mai puţin de jumătate faţă de 1990. De abia în 2000 a crescut peste nivelul din 1990 şi de atunci a crescut constant, până la criza din 2008-2009”.
În 2001, cu Iliescu la cârma României pentru al treilea „mandat”, a fost înființată Agenția Română pentru Investiții Străine. La începutul anilor 2000, principalele surse de investiții străine proveneau din Olanda, Austria, Franța, Germania, Italia și Statele Unite. Tot în această perioadă, produsul intern brut (PIB) a crescut spectaculos, mai mult de patru ori între 2002 și 2008, iar ratele inflației au scăzut la o singură cifră până la jumătatea deceniului.
Anii 2000, un moment de respiro pentru economia României
Conform Constituției, sunt garantate drepturile de proprietate privată și o economie de piață. Resursele naturale sunt proprietate publică, dar pot fi închiriate. Mii de întreprinderi de stat (cu excepția serviciilor publice) au fost privatizate în cadrul unui program al Agenției Naționale de Privatizare.
Mugur isărescu; foto: Dreamstime
Anii 2000 sunt considerați o bornă importantă pentru economia României, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană aduc un aer proaspăt climatului economic, dar chiar și în aceste condiții avem un retard în fața altor economii din fostul CAER.
„Faptul că ne-am setat că ţintă să intrăm în Uniunea Europeană a ajutat enorm. Am intrat în 2007, dar până atunci am avut un proces de negociere şi adaptare a economiei către economia de piaţă, forţaţi de negocierile de aderare. NATO a adus securitate, Uniunea Europeană organizare economică“, spune Adrian Codirlaşu, vicepreşedintele asociaţiei analiştilor financiari CFA România.
În episodul de mâine, din serialul Romania explicată vom trece în revistă importanța serviciilor în economia României. Datele prezentate vor fi livrate sub forma unei analize comparate între cele două regimuri pe care isoria le-a rezervat României după cel de-al Doilea Război Mondial.
