Continuăm seria de explorări în istoria spațiului român cu scopul de a identifica modul prin care strămoșii noștri îndepărtați trăiau. Pentru asta, trebuie să ne uităm la structura socială existentă, la relațiile economice dintre oameni, dar și la raportările din spațiul internațional.
Nu se pot identifica cifre exacte ale vremii respective legate de comerț, însă știm cu siguranță că erau două rute ce treceau prin Țările Române, mai ales prin Valahia: una ce pornea de la Marea Neagră către Adriatică, operată de genovieni, și care de multe ori avea un punct important de tranzit – orașul Brașov, și una în sudul regiunii, spre Balcani, care avea punctul final la Constantinopol. Spre Brașov, dar și centrul Europei, negustorii comercializau textile, unelte sau arme, dinspre Orient prin Constantinopol ajungeau condimentele, mătăsurile sau bijuteriile, iar din Valahia către Constantinopol în mare parte cerealele, care erau mult mai greu de transportat peste Carpați, către Transilvania.
La momentul înființării instituției domniei în Țara Românească și Moldova există puține evidențe legate de relațiile sociale. Unii istorici vorbesc despre o societate lipsită de clase unde comerțul internațional era ghidat de factori mai mult externi decât interni. Sociologul Daniel Chirot în lucrarea „Schimbarea socială într-o societate periferică” caracterizează Valahia cu o economie a comerțului comunal. Acesta oferă câteva elemente importante ce definesc acest tip de economie politică, primele fiind legate de stat.
Formele de organizare administrativă anterioare formării statului român impuneau populației rurale un „tribut” – o formă de taxare – acesta era minor și avea ca scop protecția țării prin îngrijirea forțelor militare. Astfel, oamenii de la sate nu intrau în contact direct cu formele de administrare, deoarece tributul era în natură, în produse agricole. Dat fiind faptul că instituția domniei nu se ocupa cu comerț în secolele XIV-XVI, taxele luate de la țărani de pe urma recoltelor erau strânse în trezorerie și reprezentau hrana militarilor.
Principala sursă de venit era taxarea comerțului, deoarece chiar dacă societățile românești erau înapoiate, pe drumurile țării treceau produse de lux aflate în tranzit către occident. Aceste produse de lux reprezentau lucruri rare, comodități costisitoare sau minerituri. O altă caracteristică importantă este cea a lumii oamenilor, care era restrânsă la satul în care trăiau. Din acest motiv, oamenii de la sat nu se împărțeau ierarhic între ei deoarece duceau o viață dependentă de comunitate, în timp ce structurile de organizare politică din jurul domnului erau bine ierarhizate și reprezentau clasele înalte din societate – nobilimea, boierii, curtea domnului, reprezentând întregul aparat de stat care era puternic militarizat (în afară desigur de preoțime).
Sub semnul „celei de-a doua șerbii”
Astfel, dacă în Europa occidentală putem vorbi despre șerbie și șerbi până la jumătatea mileniului II, dar în unele cazuri și după, în Europa de est apare fenomenul celei de-a „doua șerbii”, pe care Henri H. Stahl, sociolog român de renume internațional format în cadrul școlii lui Dimitrie Gusti, o încadra sub însemnul feudalismului. Din paradigma marxistă din care analizează istoria social-politică a spațiului român în lucrările sale, Stahl considera că feudalismul nu era un mijloc de producție, ci unul de exploatare. Și el, la rândul său, argumentează lipsa de clase sociale bazată pe experiența comunităților aflate sub ocupația triburilor nomade. Țăranii nu au avut experiența unor triburi nomadice ce și-au asumat proprietatea Țărilor Române, cea mai importantă moștenire a acestora fiind rutele comerciale și datoria de a le întreține de către populația ce a rămas după părăsirea regiunii.
Realitatea istorică este greu de descifrat, mai ales când vorbim despre perioadele anterioare domniilor. Însă, odată cu instituirea domniilor și a puterii domnitorilor asupra pământului, la propriu și la figurat, imaginea socială începe să se cristalizeze. Dacă un domnitor era suveranul absolut și proprietarul pământului, prin puterea sa acordată însuși de către Dumnezeu, dar și prin calitatea sa de șef suprem al structurilor militare din stat, era cel ce garanta și oferea distribuirea pământului.
