În luna august se împlinesc 93 de ani de la greva minerilor de la Lupeni. În perioada comunistă, acest episod a fost profund promovat de către ideologia de stat ca fiind un moment revoluționar al proletariatului împotriva burgheziei asupritoare. În realitate însă, comuniștii români puseseră mâna pe grevă pentru a se folosi de această criză în retorica luptei de clasă. Ce s-a întâmplat totuși la Lupeni și de la ce a pornit totul?
În primii ani postbelici, 1919-1920, comuniștii se aliaseră cu socialiștii români în a porni o mișcare în numele muncitorilor. În acești doi ani extrem de complicați pentru politica internă și externă a României s-au organizat zeci de greve la scară largă. Momentul culminant pentru această perioadă a fost greva generală din România din octombrie 1920, organizată de salariații din industrie și transporturi, de la 300.000 până la 400.000 de participanți. „Proletariatul revoluționar”, așa cum a fost numit în comunism, avea cerințe care în ziua de astăzi ni s-ar părea a fi nici mai mult, nici mai puțin, decât decente: recunoașterea sindicatelor, demilitarizarea sectorului industrial (armata era prezentă în jurul tuturor instituțiilor economice industriale), mai multă autonomie muncitorilor, condiții de muncă mult mai sigure și renunțarea la starea de alertă și cenzură. La vremea respectivă premier era Constantin Arghețoianu, reprezentant al Ligii Poporului a Mareșalului Averescu. Această criză a fost gestionată „pe bucăți” de către forțele armate, ajungându-se la o represiune violentă pe alocuri și pașnică în unele situații. Ca efect, liderii grevei au fost condamnați la închisoare, adăugându-se încă un motiv la dosar pentru trecerea în ilegalitate a Partidului Comunist în 1924.
Care era situația de la Lupeni?
92 de ani mai târziu, în 2021, minerii de la Lupeni, Valea Jiului, amenință cu greva foamei, blocându-se în subteran. Dacă acum câteva luni vorbeam de zeci sau poate sute de mineri, în vara lui 1929, peste 3.000 de muncitori aderaseră la grevă.
În contextul în care legislația din România era destul de „liberală” cu privire la dreptul muncii, existau foarte multe problemele care nu erau reglementate: condițiile de siguranță, drepturile muncitorilor, salariile, orele de muncă, etc.
Miron Constantinescu relata într-un mod foarte romantic în cartea „Istoria României: Compediu” din 1974 că minerii organizau întâlniri publice în care vorbeau despre nevoile ce îi apăsau: „șomajul cronic, scăderea salariilor, condițiile grele de lucru, precum și despre necesitatea organizării luptei de clasă împotriva măsurilor burgheziei de a ieși din criză pe seama celor ce muncesc”. Până la urmă, comuniștii trebuiau să profite de una dintre cele mai negre greve din istoria României, chiar dacă la vremea respectivă nu avea nicio legătură cu ideologia lor, fiind legată de condițiile mizere în care oamenii lucrau.
scriitorul Panait Istrati (al doilea din dreapta) alături de minerii din Lupeni, sursa wikipedia.org
Salariul unui miner la vremea respectivă era de aproximativ 4.000 de lei, mai mare decât salariul mediu din industria alimentară, chimică sau metalurgică. Aceștia puteau primi și prime în funcție de performanțe, în funcție de vagoanele cu materie extrase. Societățile miniere care operau zonele de extracție din Valea Jiului erau Petroșani și Lupeni. Istoricii socialiști au scris că minerii erau din ce în ce mai solicitați de către patroni din cauza crizei economice cu care se confruntau, motiv pentru care erau „din ce în ce mai exploatați”. Însă argumentul crizei din 1929 nu era și nu poate fi unul valabil – repercusiunile economice au început să fie cu adevărat simțite în România începând cu anii 1930. „Joia neagră” avusese loc în octombrie, discuțiile cu privire la noul contract colectiv de muncă al minerilor aveau loc din 1928.
Cerințele minerilor cu privire la noul contract colectiv de muncă s-au transformat rapid într-o încleștare de forță pentru liberalii aflați în opoziție și țărăniștii de la putere. Minerii cereau: zi de lucru de 8 ore, majorarea salariului cu 40% pentru cei care lucrau la cuptoare și în gropi, primirea de alimente și echipamente corespunzătoare muncii și interzicerea copiilor de a mai lucra în subteran. Litigiul dintre conducere și muncitori nu s-a rezolvat la masa negocierilor, motiv pentru care minerii au mers la Tribunalul din Deva. După ce hotărârea instanței nu a fost în favoarea minerilor, aceștia au făcut apel la Înalta Curte de Casație și Justiție, unde președinte era Gheorghe Buzdugan, unul dintre membrii consiliului de Regență.
Ziua de dinaintea masacrului
Liderii sindicali au organizat o grevă de câteva sute de persoane în dimineața de 5 august, ajungând să se răspândească în minele Carolina, Ștefan, Victoria și Elena. Foarte rapid, situația a scăpat de sub control, iar între 3.000 și 4.000 de persoane intră în grevă. În aceeași zi un grup radical de mineri a ocupat centrala electrică responsabilă pentru utilajele de extracție și ventilație, în timp ce alți colegi de-ai lor care nu au participat la mișcare se aflau sub pământ. Acest eveniment a fost privit ca o amenințare de către autoritățile locale din Hunedoara, motiv pentru care se emite un decret ce instaura starea de alertă.
Pe data de 6 august armata intervine pentru a gestiona criza. Încercând să pună presiune pe mineri în a părăsi centrala electrică, forțele de ordine încearcă să spargă greva. Rezultatul este unul complet șocant: aproximativ 100 de jandarmi și soldați deschid focul.
Cea mai „oficială” informație, care a apărut și în presa străină, este bilanțul de 22 de morți și peste 200 de răniți. Alte surse vorbesc și despre 58 de morți și sute de răniți. Presa locală caracteriza acest episod ca un dezastru atribuit clasei politice dar și lipsei unei conduceri ferme în România. A fost unul dintre momentele în care România avea nevoie de un rege, în contextul în care Regența nu își asumase masacrul de la Lupeni.
La putere se afla primul cabinet țărănist condus de Iuliu Maniu care dorea să aibă o relație cât mai bună cu clasa muncitoare. Greva a ajuns rapid subiect al presei internaționale, fiind publicate articole despre minerii de la Lupeni și în The New York Times. În textul „Rush dead strikers to graves in carts” apărut pe 10 august 1929 în celebra publicație americană, autorul leagă conflictul minerilor de disputele liberalilor și țărăniștilor: Tătărăscu (care ajunge premier al României în perioada 34-37, 39-40 și 45-47) era un apropiat al grupului de bancheri ce deținea minele și la vremea respectivă deținea și funcția de director la una dintre ele.
