An de an, credincioşii se strâng în Ierusalim, la Biserica Sfântului Mormânt, pentru a participa la slujba de Înviere. În cadrul acestei celebrări are loc şi aprinderea Luminii Sfinte, care este consemnată de numeroase surse istorice de-a lungul secolelor. Fiind un fenomen de atât de mare interes, el a suscitat multe controverse şi sentimente mixte, de la speranţă în mântuire şi până la atitudini zeflemitoare.
Caracterul miraculos al acestui eveniment a fost disputat de-a lungul timpului. Totuşi, încă din Vinerea Mare, un grup de poliţişti necreştini este trimis în lăcaşul Sfântului Mormânt pentru a determina că nu există nicio sursă de foc. Şi enoriaşii sunt percheziţionaţi, pentru a nu avea chibrituri, brichete sau alte surse de flamă. Această slujbă religioasă evocă momentul în care Iisus Hristos a ieşit din mormânt. Cronicile hagiografe amintesc de o inundare cu lumină a criptei, care era blocată, dar din care totuşi Mântuitorul a ieşit după trei zile în care fusese fără viaţă. : „Şi degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului şi, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup”, se arată în Octoihul lui Ioan Damaschin.
Istorii despre cea mai importantă slujbă ortodoxă
Conform unui număr semnificativ de mărturii, acest fenomen ar avea loc doar în timpul oficierii Paştelui ortodox, de către persoane care aparţin de această denominaţie. Slujba de vecernie este organizată astfel, conform unei relatări din anul 384, cea mai veche dintre mărturiile care au supravieţuit trecerii timpului:
„Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârşită aici exact la fel cum o săvârşim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”.
Într-o sursă care datează cel mai probabil din secolul al nouălea, se arată următoarele:
,,Iar când purtătorii de mir au sfârşit umplerea şi pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt şi ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toţi în veşminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor şi fără cădelniţă şi începe în linişte vecernia”. Această sursă a fost citată de HotNews.
Relatările musulmanilor
La scurt timp după apariţia Islamului, mai mulţi credincioşi şi gânditori musulmani au fost interesaţi de slujba Luminii Sfinte. Amintim că în acea perioadă, Biserica Creştină încă nu trecuse printr-o schismă, dar în prezent, această manifestare religioasă este asociată cu ritul ortodox.
„Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”, se arată într-o mărturie din perioada respectivă.
