Predicțiile economice sunt o „artă” inaccesibilă muritorilor de rând, așa că, adesea, neinițiații caută să-și confirme așteptările apelând la „semne”. Cum ar fi, de exemplu, lungimea tivului fustelor.
Englezii spun: „Cu cât fusta este mai scurtă, cu atât viaţa este mai lungă!” Este vorba, evident, de „oamenii de ştiinţă britanici”, care afirmă că domnişoarele ce adoptă o ţinută mai dezinvoltă îşi întemeiază mai repede o familie. Iar căsătoria – se știe doar! – prelungeşte durata vieţii. La englezi…
Americanii spun: „Cu cât fusta este mai scurtă, cu atât economia este mai puternică!” Și, pentru a nu fi mai prejos, paternitatea formulei îi este atribuită profesorului George W. Taylor, de la Wharton Business School.
Profesorul, care a fost fondatorul studiului relațiilor de muncă, a ocupat mai multe funcții de mediator în Administrația americană și a soluționat peste 2.000 de greve. Taylor este creditat ca fiind autorul teoriei „Hemline index”, apărute la sfârșitul anilor ’20, conform căreia lungimea rochiilor purtate de americance reflectă starea economiei SUA: când tivurile erau jos, piața era în scădere. Și viceversa!
Istoria o demonstrează!
Susținătorii teoriei tivului afirmă – ca și „confrații” britanici – că logica este evidentă: o fustă scurtă este un semn de încredere, în timp ce una lungă – de austeritate.
Și au și dovezi! De exemplu, în deceniul ’20, SUA erau în plină creștere economică, iar americancele, care renunțau la canoanele modei edwardiene, descopereau, timid, libertatea scurtării tivului rochiilor.
Mișcarea nu a ținut prea mult – în 1929, odată cu prăbușirea Wall Street, tivurile au crescut peste noapte. Apoi, în perioada Marii depresiunii economice (1929-1937), șomajul în masă a făcut ca fustele să rămână lungi.
Penuria din Al Doilea Război Mondial a dat peste puțin peste cap teoria, pentru că a impus adoptarea unei lungimi practice a fustei – până la genunchi.
Dar, în 1947, când optimismul de după sfârșitul războiului s-a risipit, tivul a coborât din nou. Fustele ample Christian Dior au anunțat recesiunea din 1949, iar în anii ’50, „deceniul Marilyn Monroe”, lungimea a crescut în pas cu prețurile acțiunilor.
Începutul anilor ’60 a coincis cu debutul modei mini și al unei perioade de creștere, dar în ’70, contracțiile economice s-au suprapus cu apariția feminismului și lungimea a crescut.
La mijlocul anilor ’80, când fustele purtate de Cindy Crawford au fost mai scurte ca niciodată, SUA era în plin boom al milionarilor. Însă, la începutul decadei ’90, prăbușirea bursei s-a suprapus cu apariția stilului grunge și tivurile au coborât din nou.
Teoria este valabilă… cu decalaj
La momentul actual, tot mai mulți istorici ai modei susțin că asocierea dintre George Taylor și teoria tivului este incorectă. Și că, de fapt, totul se datorează tezei de doctorat publicate în 1929, care a abordat schimbările din industria textilă. Mai mult chiar, unii critici afirmă că fustele lungi sunt, de fapt, un semn al prosperității și nu invers!
Partizanii „Hemline index” nu renunță însă și susțin că teoria funcționează. Nu întâmplător, în 1968 United Press International publica un articol intitulat „Fusta midi ar putea afecta economia națională”. Iar un alt articol, din 1978, preciza explicit: „Dacă vedeți un tip într-un costum la trei piese care se uită la picioarele femeilor, nu trageți concluzii sexiste: ar putea căuta indicii despre viitorul financiar.”
În 2010, Erasmus School of Economics Econometric Institute, din Olanda, a colectat date despre evoluția lungimii tivului în perioada 1921-2009. Iar concluzia studiului a fost că legătura dintre lungimea tivului și evoluția economică se adeverește, dar cu un decalaj de aproximativ trei ani.
Așa că, dacă vreți să trageți cu ochiul la viitorul economiei, ieșiți pe stradă și priviți… Dar cu discreție!
Nu ratați episodul următor!
Citiți mâine dimineață, în următorul episod al Serialului „Indicatori economici neobișnuiți”, ce legătură există între burgeri și… Teoria parității puterii de cumpărare!
