Serial. Istorie monetară, episodul 1: De ce se numește bancnota României „leu”?

Poate nu puțini au fost cei care s-au întrebat de ce moneda națională a României se numește „LEU”. Pare puțin ciudat, la o primă impresie, căci aceste animale sălbatice nu au trăit niciodată pe aceste plaiuri. Iar astfel apar întrebările: De unde știau românii de pe vremuri de existența acestei creaturi și cum le-a venit ideea să numească moneda națională în acest fel?

Să pornim cu începutul, așadar, căci moneda națională a României are o istorie îndelungată, primele informații datând încă din secolul al XVII-lea, moment în care se dă și un răspuns la întrebările mai sus menționate. Ei bine, pe vremea aceea, în Principatele Dunărene de folosea ca valută talerul olandez, o monedă ce avea gravat pe ea un leu. Românii de pe atunci, simplificând treaba, au început să vorbească despre acești bani cu termenul de „leu”.

 

Istoria leului românesc

Această monedă a continuat să fie folosită și în Țările Române, asta până pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când talerul respectiv fusese schimbat și scos din circulație. Însă chiar și așa, „leul” rămăsese impregnat în memoria colectivă, iar termenul acesta a continuat să fie folosit în cazul monedelor, ca o unitate de calcul imaginară, unitate la care se raportau atunci toate prețurile din perioada următoare.

În mod oficial, nu doar în popor, leul devine monedă națională în anul 1835, moment în care Alexandru Ghica, domn al Țării Românești la acea vreme, ia decizia să facă această schimbare. Tot prin aceeași perioadă, și în Moldova, unde pe atunci domnea Mihail Sturza, se pregătea stabilirea ca monedă oficială tot a leului, iar valoarea sa era echivalentul a 60 de parale, lucru ce ajuta destul de mult în timpul negoțului.

Conducerea Imperiului Otoman nu a acceptat deloc acest lucru, căci, în concepția lor, statele vasale nu trebuiau să dețină monedă proprie, ci să folosească valuta turcească. Însă, în Țările Române, acest scop a dăinuit, iar când Alexandru Ioan Cuza a ajuns la putere, instalarea leului ca monedă oficială a făcut parte dintre reformele sale la nivel de fiscalitate.

Influența pariziană

În continuare, istoria leului românesc are o istorie strâns legată și de moneda franceză, francul. Asta pentru că, chiar dacă Alexandru Ioan Cuza realizase această schimbare, influențele străine erau încă foarte prezente în aceste teritorii, era un adevărat haos, căci se foloseau diverse monede în timpul comerțului.

La acel moment, în 1859, intervine consulul francez de la Iași, pe numele său Victor Place, care a avut rolul de a negocia acest aspect în numele guvernului român. Acesta reușește să obțină un acord de a se folosi leul drept monedă oficială, cu condiția ca acesta să aibă aceeași valoare cu cea a francului francez.

Chiar și așa, mai erau anumite noțiuni de lămurit, căci dezbaterile pe această temă au continuat. Pe modelul francez amintit mai devreme, unii erau de părere că moneda românească ar fi trebuit să se numească „român”. Sub această denumire, consulul francez reușește să obțină un acord cu câteva bănci de la Paris în scopul creditării primei emisiuni a Principatelor Unite. Mai apoi, în 1860, vorbim despre proiectul final al lui Place ce stabilea, însă, o altă denumire, cea de „romant”, o unitate de măsură ce era apoi divizată în decime sau bani, adică a zecea parte dintr-un romant, și centimea sau bănișorul, ce reprezenta a suta parte dintr-un romant.

Între Franța și Imperiul Otoman

La acel moment, aceste monede se voiau a fi gravate efigia domnitorului din respectiva țară, Țara Românească și Moldova, iar pe cealaltă parte să fie impregnate armele țării.

Acest proiect nu a mai ajuns până la o finalizare, căci a intervenit liderul de la Paris de la aceea vreme, Napoleon al III-lea. Acesta nu a fost de acord ca în Țările Române să fie implementate monede naționale, nu dorea ca, cumva Imperiul Otoman să vină cu vreo reacție ostilă, așa că, pentru moment, istoria monedei naționale românești ia o scurtă pauză.

Fără teamă

Foarte scurtă, asta pentru că, la data de 22 aprilie 1867, liderii din Principatele Române nu au mai ținut cont de nicio interdicție din partea influențelor externe și promulgă Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și susțin chiar fabricarea monedelor naționale în masă sub denumirea de leu, însă contextul comerțului a dus totuși la echivalarea acestuia cu un franc francez.

La scurt timp după promulgarea legii, se trece și la acțiune și încep să se bată monede de aur de 5, 10 și 20 de lei, monede de argint de 50 de bani, de un leu și de doi lei, dar și din bronz, cum ar fi cele de 1, 2, 5 sau 10 bani. Prima dintre ele a fost moneda de aur de 20 de lei, în anul 1868, prima și singura astfel de monedă unde Regele Carol I era numit „domnul românilor”. La doi ani distanță, au urmat să se bată și cele de argint, mai exact monedele de 50 e bani, de 1 leu și de 2 lei.

A urmat apoi încă un episod important pentru istoria monetară a României, anume înființarea Băncii Naționale a României la data de 1 aprilie 1880, o instituție cu rol unic de a abilita emiterea de monede și bancnote de hârtie.

Noțiuni interesante

Un lucru foarte interesant ar fi legătura dintre moneda românească și cea bulgărească. După cum este cunoscut deja, în țara vecină de la Sud se folosește „leva”, care înseamnă tot „leu”, având aceeași poveste precum moneda noastră națională.

În plus, încă un lucru de menționat ar fi, să-i spunem, „rudenia” dintre leul românesc și dolarul american, căci și în acest caz ne referim tot la talerul olandez, numit pe limba de origine löwenthaler, de unde americanii au preluat mai apoi doar finalul de pronunție și s-a ajuns astfel la „daler”, de unde și dolarul din zilele noastre.

Ce bani mai foloseau românii?

S-a menționat că ideea aceasta de „leu” a apărut în spațiul românesc cândva în secolul XVIII, însă înainte de acest moment, ce s-a întâmplat, ce se folosea ca monedă de schimb? Ei bine, se observă în acea perioadă două mari influențe, cea otomană și cea vestică.

Întâi a fost paraua otomană, de unde și binecunoscuta expresie „nu face două parale”. Astfel, această expresie scotea în evidență faptul că aceste monede nu erau chiar cele mai calitative. În unele mărturii se specifică faptul că materialul era unul destul de delăsător, iar nu rare erau momentele în care aceste monede chiar se lipeau între ele. Apoi, s-a mai încercat și folosirea șfanțului, austriacul „zwanziger”, de unde provine și celebra expresie românească „nu am nici un şfanţ”, potrivit identitatea.ro.

 

Cititorii infofinanciar vor putea citi mâine, 4 iulie, de la ora 15:00, continuarea poveștii. Ce se întâmplă cu leul românesc la sfârșit de secol XIX, cum a afectat mai apoi perioada comunistă această monedă și multe altele.