SERIAL. România explicată. Episodul 2: Cine a inventat bacalaureatul și de unde l-am importat

Zilele acestea, după doi ani de pandemie și o grevă serioasă a profesorilor, elevii claselor a XII-a dau bacalaureatul. Asta ne-a incitat să explicăm de unde vine acest tip de șir de examene, care este scopul lor și cum a fost el adoptat în România.

Pentru început să vedem originea cuvântului. Bacalaureat este un împrumut din limba franceză, adică “baccalaureat”. În franceză, originar, cuvântul era folosit pentru candidații care năzuiau la o carieră militară în cavalerie. Cuvântul era adus din latinescul “bacca laurea” care înseamnă, mot a mot, “boabe de laur” (de fapt, coroana de lauri). Deci un bacalaureat era un tânăr în căuatrea gloriei, în drum spre a-și însuși propriile boabe de laur (frunze de laur).

Astăzi, sensul (care se regăsește și în alte limbi, precum “bachillerato” în spaniolă sau “baccalaureato” – în italiană) este acela de examen. Sau un rând de examene mai multe discipline care încheie anii de liceului. Desigur, bacalaureatul îți permite să te înscrii la facultate.

O istorie strălucită

Termenul de bacalaureat a apărut și a fost folosit încă din Evul Mediu. Astfel, bacalaureatul era prima diplomă (înainte de licență și de doctorat) acordată de Universitatea din Paris, numită și Universitas magistrorum et scholarium parisiensium (în 1215), respectiv viitoarea și vestita Sorbona.

Mult mai târziu, când Universitatea din Paris a fost desființată în timpul Revoluției Franceze (prin decretul din 15 septembrie 1793) și înlocuită cu o serie de mari școli (École polytechnique, Conservatoire national des arts et métiers, École normale supérieure, École des beaux-arts), bacalaureatul a dispărut și el.

Cu toate acestea, Napoleon avea să pornească o reformă profundă a educației care va duce la…  reapariția bacalaureatului.

Operațiunea școala, inițiator, Napoleon

Prin legea din 1 mai 1802, Napoleon a creat liceele. Dar, a căutat să înființeze și o instituție de învățământ public capabilă să reunească toate cursurile oferite în Franța: de la învățământul primar la cel superior.

Acest lucru a dus la crearea „Universității imperiale” prin legea din 10 mai 1806, care nu se dorea a fi o instituție de învățământ superior, ci mai degrabă „un organism responsabil exclusiv de învățământul și educația publică pe întreg teritoriul Imperiului”.

În fapt, decretul din 17 martie 1808 a fost cel care a înființat cu adevărat Universitatea Imperială, care fusese conturată cu doi ani mai devreme. Acest decret a conferit universității monopolul asupra îvățământului. Iată ce spunea Articolul 1 din actul de înființare:

„Învățământul public din întregul Imperiu este încredințat exclusiv Universității”.

Universitatea imperială a devenit astfel responsabilă pentru asigurarea viitorului pe termen lung al meseriei de profesor, deoarece a organizat controlul competențelor didactice prin crearea unor diplome universitare – bacalaureat, licență și doctorat – care au devenit condițiile obligatorii de acces la profesia de profesor.

Din acel moment, statul a exercitat controlul asupra educației prin intermediul profesorilor și nu al instituțiilor, după cum spuen Articolul 3:

„Nimeni nu poate deschide o școală sau preda în public fără a fi membru al Universității Imperiale și fără a fi absolvit una dintre facultățile acesteia”.

 Bacalaureatul, diplomă universitară

Acordat de facultăți, bacalaureatul a fost conceput ca o primă diplomă universitară. Acest lucru se datorează faptului că bacalaureatul are dubla distincție de a confirma sfârșitul învățământului secundar și de a deschide ușa către învățământul superior.

Și Articolul 19 spune:

„Pentru a fi admis la examenul de bacalaureat în cadrul Facultății de Litere, trebuie: 1) să aveți cel puțin șaisprezece ani împliniți; 2) să răspundeți la toate întrebările predate în clasele superioare ale liceelor”.

Inițial, au fost create două bacalaureate: bacalaureatul ès lettres pentru facultățile de litere și bacalaureatul ès sciences pentru facultățile de științe, cu condiția ca, pentru acesta din urmă, candidatul să fie deja titular al bacalaureatului ès lettres :

Art. 22: „Nu veți obține bacalaureatul în cadrul facultății de științe decât după ce ați obținut același titlu în cadrul facultății de litere și după ce ați răspuns la întrebările de aritmetică, geometrie, trigonometrie rectilinie, algebră și aplicații ale acesteia la geometrie.

Până în 1830, examenul de bacalaureat ès lettres consta doar în probe orale din autori greci și latini, retorică, istorie, geografie și filosofie. Prima sesiune a bacalaureatului a avut loc în 1809: au fost acordate 32 de diplome de bacalaureat, dintre care 31 în arte și una în științe. Nota 1.000 a fost trecută în 1811, cu 983 de bacalaureați ès lettres și 43 de bacalaureați ès sciences.

Un bacalaureat pentru fete

Bacalaureatul a fost introdus pentru fete în 1919, la o sută unsprezece ani de la introducerea bacalaureatului pentru băieți în 1808.

Acesta a devenit identic pentru ambele sexe abia în 1924.

În cele din urmă, abia în 1971, noile licee au devenit sistematic mixte. În ceea ce privește École Polytechnique, fondată în 1794, aceasta și-a deschis porțile pentru fete în 1972.

Bacalaureatul în România

La noi, înainte ca bacalaureatul să fie impus, absolvenții de liceu își finalizau studiile prezentând în fața clasei o dizertație. Aceasta era construită pe baza unei teme ce era aleasă din programă.

De fapt, la noi, bacalaureatul a ajuns în 1925, un an după ce în Franța, examenul de matruritate devenise acealși și obligatoriu și pentru băieții și pentru fetele care terminau liceul.

Bacalaureatul a fost implementat prin lege, la insistența ministrului Instrucțiunii, adică al Educației, cum ar fi azi. Pe atunci, ministru de resort era profesorul universitar Constantin Angelescu.

Constantin Angelescu era și medic chirurg, dar și om politic și viziunea sa era una către marele progres. Primul Război Mondial secătuise bătrânul continent, avântul socio-economic impunea cunoștințe bine cimentate și de oră recentă.

Să nu uităm, Angelescu a fost și Prim-ministru al României între 29 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934, precedat de Ion Duca, succedat de Gheorghe Tătărăscu. Între 1922-1928 și 1933-1937 a fost ministrul instrucțiunii publice. Între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934 a fost primul ministru interimar al României, dar a fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918.

Legea acelei vremi stipula: ”Absolvenții liceelor de Stat sau particulare, (ale confesiunilor, comunităților și ale particularilor) cu sau fără drept de publicitate, care doresc să continue studiile în învățământul superior, trebuie să depună un examen de bacalaureat. Scopul acestui examen este de a verifica cunoștințele dobândite de elevi la materiile de studii cele mai importante și mai ales de a dovedi influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor, deci, cu chipul acesta a selecționa dintre absolvenții liceului pe cei care dovedesc că sunt în stare să urmeze cu folos studiile de specializare universitare”.

Pentru ca examenul să fie corect, ministerul Instrucțiunii alcătuia, ca și azi, niște comisii. Acestea erau formate din șapte membri (șase profesori titulari plus un președinte, ce era ales dintre cadrele didactice ale mediului universitar).

Totodată, bacalaureatul era organizat în două sesiuni, ca și acum: sesiunea de vară (25 iunie-10 iulie) și cea de toamnă (desfășurată între 15 și 30).

Mâine la ora 19, în cadrul acestui serial, veți putea citi un amplu material despre parteneriatele strategice ale României cu terțe țări, cu focus pe cel cu SUA. Explicații ale unor experți renumiți.