Moartea lui Alexei Navalny, cel mai important lider al opoziției din Rusia, ar fi fost un șoc pentru Europa. Dar pentru liderii reuniți la Conferința de Securitate de la München, o întâlnire anuală a marilor responsabili din domeniul apărării și securității, dispariția lui Navalny a fost doar unul dintre numeroasele evenimente de rău augur pentru continent.
La 17 februarie, armata ucraineană, lipsită de muniție americană din cauza eșecului Congresului de a aproba o lege suplimentară, a fost forțată să se retragă din orașul Avdiivka din estul țării. Acest lucru i-a oferit lui Vladimir Putin prima sa victorie militară în aproape un an, scrie The Economist.
Blocajul din Congres reflectă influența lui Donald Trump, a cărui opoziție față de ajutorul pentru Ucraina i-a „înduplecat” pe republicani să se supună. Dar spectrul revenirii lui Trump în funcție la alegerile prezidențiale din noiembrie a venit cu îngrijorări și mai mari în cadrul întrunirii de la Munchen. Cu o săptămână mai devreme, Trump s-a lăudat că i-a spus unui aliat că nu va veni în apărarea acestuia dacă nu va atinge obiectivele de cheltuieli ale NATO.
Înarmarea, elementul-cheie
Confluența dintre reînarmarea Rusiei, deteriorarea poziției Ucrainei și posibila revenire a lui Trump la Casa Albă a adus Europa în cea mai periculoasă conjunctură din ultimele decenii, notează The Economist. Statele și armatele europene se întreabă dacă trebuie să navigheze această criză fără aliatul lor de aproape 80 de ani, SUA.
Întrebarea nu este doar dacă America va abandona Ucraina, ci și dacă ar putea abandona Europa. Pentru ca Europa să umple spațiul lăsat de absența Americii, ar trebui să facă mult mai mult decât o simplă creștere a cheltuielilor pentru apărare. Va trebui să regândească natura puterii militare, rolul descurajării nucleare în securitatea europeană și implicațiile politice de mare anvergură ale organizării și structurii militare.
Speranța încă există
La München, atmosfera era mai degrabă de teamă și determinare decât de panică. Oficialii americani și europeni își păstrează speranța că ajutorul american va veni în Ucraina. La 17 februarie, Petr Pavel, președintele ceh, a declarat că țara sa a „găsit” 800.000 de obuze care ar putea fi trimise la Kiev în câteva săptămâni. Într-un interviu acordat publicației The Economist, Boris Pistorius, ministrul german al apărării, a insistat asupra faptului că producția europeană de armament crește „cât mai repede posibil”.
A mai declarat apoi că este „foarte optimist” că Europa ar putea acoperi golurile americane. Alții au minimalizat pericolele pe care le reprezintă Trump. „Ar trebui să încetăm să ne mai plângem și să ne mai smiorcăim și să ne sâcâim din cauza lui Trump”, a declarat Mark Rutte, premierul olandez, la 17 februarie. „Depinde de americani… Trebuie să lucrăm cu oricine se află pe ringul de dans”.
Optimismul, lăsat în umbră
Nu toată lumea este atât de optimistă. Dacă ajutorul american s-ar evapora în totalitate, Ucraina ar pierde probabil, spune un oficial american pentru The Economist. Pistorius are dreptate că producția europeană de arme crește rapid. Continentul ar trebui să fie capabil să producă obuze la o rată anuală de 1mil – 2mil la sfârșitul acestui an, depășind potențial din America. Dar acest lucru ar putea veni prea târziu pentru Ucraina, care are nevoie singură de aproximativ 1,5 milioane pe an, potrivit Rheinmetall, un producător european de arme.
Iar sentimentul acesta de panică în timp de război lipsește încă. Producătorii europeni exportă 40% din producția lor de obuze în țări non-UE, altele decât Ucraina. Când Comisia Europeană a propus ca Ucraina să fie prioritară prin lege, statele membre au refuzat. Firmele de armament de pe continent se plâng că portofoliile lor de comenzi rămân prea subțiri pentru a justifica investiții mari în linii de producție.
Impact psihologic
O înfrângere ucraineană ar da o lovitură psihologică Occidentului. Acest lucru nu înseamnă că Rusia ar putea profita imediat. „Nu există o amenințare imediată la adresa NATO”, spune amiralul Rob Bauer, șeful Comitetului militar internațional al NATO. Aliații nu sunt de acord cu privire la timpul necesar Rusiei pentru a-și reconstitui forțele la un standard de dinainte de război, spune el.
Iar calendarul va depinde de sancțiunile occidentale. Între trei și șapte ani este intervalul despre care „mulți vorbesc”. Dar direcția de deplasare este clară. „Ne putem aștepta ca, în următorul deceniu, NATO să se confrunte cu o armată de masă de tip sovietic”, a avertizat raportul anual de informații al Estoniei, publicat pe 13 februarie. Amenințarea nu este doar o invazie rusă, ci și atacuri și provocări care ar putea testa limitele articolului 5, clauza de apărare reciprocă a NATO.
Neliniștea Articolului 5
„Nu poate fi exclus ca, într-o perioadă de trei până la cinci ani, Rusia să testeze articolul 5 și solidaritatea NATO”, a avertizat ministrul danez al apărării. Unii oficiali europeni din serviciile de informații consideră că și acest lucru este alarmist. Dar teama supremă a Europei este să se confrunte singură cu astfel de scenarii.
Europa se gândește la un astfel de moment de ani de zile. În 2019, Emmanuel Macron, președintele Franței, a declarat că aliații trebuie să „reevalueze realitatea a ceea ce este NATO în lumina angajamentului Statelor Unite”. Primul mandat al lui Trump, în care a cochetat cu retragerea din NATO și a trecut în mod public de partea lui Putin în ceea ce privește propriile agenții de informații, a servit drept catalizator.
Ideea de „autonomie strategică” europeană, cândva promovată doar de Franța, a fost îmbrățișată de alte țări. Cheltuielile pentru apărare, care au început să crească după prima invazie a Rusiei în Ucraina în 2014, au crescut acum dramatic. În acel an, doar trei aliați ai NATO au atins obiectivul de a cheltui 2% din PIB pentru apărare. Care a fost definit ca fiind minimul necesar la summitul de anul trecut de la Vilnius. Anul acesta, cel puțin 18 state, 62% dintre aliații europeni, o vor atinge. Cheltuielile totale ale Europei în domeniul apărării vor ajunge la aproximativ 380 de miliarde de dolari, aproximativ la fel ca cele ale Rusiei, după ajustarea la paritatea puterii de cumpărare.
Tigrul de hârtie
Totuși, aceste cifre flatează Europa. Cheltuielile sale de apărare generează o putere de luptă disproporționat de mică. Iar forțele sale armate sunt mai puțin decât suma părților lor. Continentul este la ani distanță de a fi capabil să se apere de atacul unei forțe rusești reconstituite, care ar putea apărea încă de la sfârșitul anilor 2020.
La summitul de anul trecut, liderii NATO au aprobat primele planuri naționale de apărare cuprinzătoare de la Războiul Rece încoace. Oficialii Alianței spun că aceste planuri ar necesita creșterea cu aproximativ o treime a țintelor existente (și nesatisfăcute) ale Europei în ceea ce privește capacitatea militară. Acest lucru ar însemna cheltuieli de apărare cu aproximativ 50% mai mari decât în prezent, ridicând totalul la 3% din PIB. Doar America, Polonia și Grecia ating acest nivel în prezent.
Cât cheltuie țările membre NATO, dar și NATO în general, în ceea ce privește domeniul apărării (sursă foto: The Economist)
Mai mulți bani nu sunt suficienți. Aproape toate armatele europene se străduiesc să își îndeplinească obiectivele de recrutare, la fel ca și cea americană. În plus, creșterea cheltuielilor după 2014 a dus la o creștere alarmant de mică a capacității de luptă. Un document recent al Institutului Internațional de Studii Strategice, un think-tank din Londra, a constatat că numărul batalioanelor de luptă abia a crescut din 2015 (Franța și Germania au adăugat doar unul) sau chiar a scăzut, în Marea Britanie cu cinci.
Ce lipsește?
La o conferință de anul trecut, un general american a deplâns faptul că majoritatea țărilor europene ar putea alinia doar o brigadă cu efective complete (o formațiune de câteva mii de soldați), dacă este cazul. Decizia îndrăzneață a Germaniei de a desfășura o brigadă completă în Lituania, de exemplu, este posibil să își întindă foarte mult armata.
Chiar și atunci când Europa poate produce forțe de luptă, acestora le lipsesc adesea lucrurile necesare pentru a lupta eficient și suficient de mult timp: capacități de comandă și control, cum ar fi ofițeri de stat major instruiți pentru a conduce mari cartiere generale; informații, supraveghere și recunoaștere, cum ar fi drone și sateliți; capacități logistice, inclusiv transport aerian; și muniție care să dureze mai mult de o săptămână.
„Lucrurile pe care armatele europene le pot face, le pot face foarte bine”, spune Michael Kofman, un expert militar. „Dar, de obicei, nu pot face multe dintre ele, nu le pot face pentru foarte mult timp și sunt configurate pentru perioada inițială a unui război pe care l-ar conduce Statele Unite”, continuă expertul.
Exemple de urmat
Polonia este un caz instructiv. Este un exemplu de rearmare europeană. Anul acesta va cheltui 4% din PIB pentru apărare și cheltuiește mai mult de jumătate din acești bani pentru echipamente, cu mult peste ținta NATO de 20%. Cumpără un număr uriaș de tancuri, elicoptere, obuziere și artilerie cu rachete himars. La prima vedere, exact ceea ce are nevoie Europa.
Dar, potrivit lui Konrad Muzyka, analist în domeniul apărării, guvernul anterior a făcut acest lucru cu o planificare puțin coerentă și cu o neglijare totală a modului de echipare și de întreținere a acestor echipamente. Iar numărul de personal a scăzut. Lansatoarele himars ale Poloniei pot trage până la 300 km, dar platformele de informații ale țării nu pot vedea ținte la această distanță. Se va baza pe America pentru asta.
O opțiune ar fi ca europenii să își pună în comun resursele. În ultimii 16 ani, de exemplu, un grup de 12 țări europene au cumpărat și operat împreună o flotă de trei avioane cargo cu rază lungă de acțiune. Practic, este vorba despre un program de timeshare pentru transportul aerian. În ianuarie, Germania, Țările de Jos, România și Spania au convenit să cumpere în comun 1 000 de rachete utilizate în sistemul de apărare antiaeriană Patriot, folosind un sistem de achiziție în vrac pentru a reduce costurile. Aceeași abordare ar putea fi adoptată și în alte domenii, cum ar fi sateliții de recunoaștere. Dificultatea constă în împărțirea pradei.
În dezacord
Țările cu industrii de apărare mari, Franța, Germania, Italia și Spania, adesea nu reușesc să cadă de acord asupra modului în care contractele ar trebui împărțite între producătorii lor de armament. Există, de asemenea, un compromis între acoperirea rapidă a găurilor și construirea industriei de apărare proprii a continentului.
Franța este deranjată de un program recent condus de Germania, Inițiativa europeană Sky Shield, în cadrul căreia 21 de țări europene cumpără în comun sisteme de apărare aeriană, în parte pentru că implică achiziționarea de lansatoare americane și israeliene alături de cele germane.
„Economie de război”
Când Olaf Scholz, cancelarul german, a cerut recent ca Europa să adopte o „economie de război”, Benjamin Haddad, un deputat francez din partidul Renaissance al lui Emmanuel Macron, a replicat: „Nu cumpărând echipamente americane vom ajunge unde ne dorim”. Producătorii europeni de arme, a argumentat el, cu greu ar angaja muncitori și ar construi noi linii de producție dacă nu ar primi comenzi.
Aceste provocări duble, construirea unei capacități militare și revitalizarea producției de armament, sunt formidabile. Industria europeană de apărare este mai puțin fragmentată decât presupun mulți, afirmă Jan Joel Andersson de la Institutul pentru Studii de Securitate al UE într-un document recent. Continentul produce mai puține tipuri de avioane de luptă și de avioane radar aeropurtate decât America, de exemplu.
Dar există ineficiențe. Țările au adesea priorități diferite în materie de proiectare. Franța dorește avioane cu capacitate de transport și vehicule blindate mai ușoare. Germania preferă interceptoare cu rază de acțiune mai lungă și tancuri mai grele. Cooperarea la nivel european privind tancurile a eșuat în mod constant, scrie Andersson, iar un efort franco-german în curs de desfășurare este pus sub semnul întrebării.
Probleme în lanț
Amploarea schimbărilor necesare ridică probleme economice, sociale și politice mai largi. Renașterea militară a Germaniei va fi inaccesibilă fără a reduce alte cheltuieli guvernamentale sau fără a elimina „frâna datoriei” țării. Ceea ce ar necesita o modificare constituțională. Pistorius se declară convins că societatea germană susține creșterea cheltuielilor de apărare. Dar recunoaște că „trebuie să convingem oamenii că acest lucru ar putea avea un impact asupra altor cheltuieli”.
Thierry Breton, comisarul UE responsabil cu apărarea, a propus un fond de apărare de 100 de miliarde de euro (108 miliarde de dolari) pentru a stimula producția. Kaja Kallas, prim-ministrul Estoniei, susținută de Macron și de alți lideri, a propus ca UE să finanțeze astfel de cheltuieli de apărare prin împrumuturi comune, așa cum a făcut cu fondul de redresare pe care l-a creat în timpul pandemiei de Covidi 19, care rămâne controversat în rândul celor mai „zgârcite” state membre.
Cine fabrică arme?
Deficitul de forță de muncă din Europa conduce la discuții la fel de importante. În decembrie, Pistorius a declarat că, „retrospectiv”, Germania a greșit când a pus capăt serviciului național obligatoriu în 2011. În ianuarie, generalul Sir Patrick Sanders, șeful armatei britanice, a declarat că pregătirea societăților occidentale pentru război ar fi o „întreprindere la nivelul întregii națiuni” și că Ucraina a arătat că „armatele regulate încep războaiele; armatele cetățenești le câștigă”.
Comentariile sale au stârnit o furie națională cu privire la recrutare. Deși nu a folosit niciodată acest cuvânt. Mai multe țări vest-europene studiază modelele de „apărare totală” ale Suediei, Finlandei și ale altor țări din nordul Europei, care pun accentul pe apărarea civilă și pe pregătirea națională.
Suma tuturor temerilor
Poate că cea mai dificilă capacitate pe care Europa trebuie să o înlocuiască este cea care speră că nu va fi niciodată necesară. America s-a angajat să își folosească armele nucleare pentru a-și apăra aliații europeni. Aceasta include atât forțele sale nucleare „strategice”, cele din submarine, silozuri și bombardiere, cât și bombele gravitaționale b61, mai mici și cu rază de acțiune mai scurtă, „non-strategice”, stocate în baze din Europa, care pot fi lansate de mai multe forțe aeriene europene.
Aceste arme au servit drept garanție supremă împotriva invaziei rusești. Cu toate acestea, un președinte american care a refuzat să riște trupele americane pentru a apăra un aliat european nu ar fi prea probabil să riște orașele americane într-un schimb nuclear.
Dotările nucleare. Cine are mai multe astfel de arme în arsenal? (sursă foto: The Economist)
În timpul primei perioade de mandat a lui Trump, această teamă a reînviat o veche dezbatere despre cum ar putea Europa să compenseze pierderea umbrelei americane. Marea Britanie și Franța dețin ambele arme nucleare. Dar ele au doar 500 de focoase nucleare, în comparație cu cele 5.000 ale Americii și cele aproape 6.000 ale Rusiei.
Pentru susținătorii descurajării „minime”, acest lucru nu contează prea mult. Ei cred că câteva sute de focoase, mai mult decât suficiente pentru a nimici Moscova și alte orașe, îl vor descuraja pe Putin de la orice aventură. Analiștii cu o înclinație diferită cred că un astfel de megatonaj dezechilibrat și pagubele disproporționate pe care le-ar suferi Marea Britanie și Franța îi oferă lui Putin un avantaj.
Cine contribuie la securitatea Alianței?
Aceasta nu este doar o problemă numerică. Armele nucleare britanice sunt deja alocate NATO, al cărei Grup de planificare nucleară (NPG) elaborează politica privind modul în care ar trebui utilizate armele nucleare. Disuasiunea este independentă din punct de vedere operațional: Marea Britanie poate lansa când dorește.
Dar depinde de America pentru proiectarea viitorului său focos nuclear și se bazează pe un fond comun de rachete, păstrat în statul Georgia, cu această țară. Dacă America ar întrerupe orice cooperare, forțele nucleare britanice „ar avea probabil o speranță de viață măsurată în luni și nu în ani”, potrivit unei evaluări bipartizane publicate în urmă cu zece ani.
În plan secund
În schimb, forța de descurajare a Franței este în întregime de origine națională. Dar va fi mai distantă față de NATO. În mod unic printre aliați, Franța nu participă la PNG, deși a declarat de mult timp că arsenalul său, „prin existența sa”, contribuie la securitatea alianței.
În cadrul NATO, chestiunile nucleare au fost mult timp pe „plan secundar”, spune amiralul Bauer. Acest lucru s-a schimbat în ultimii doi ani, cu discuții mai multe și mai ample despre planificarea și descurajarea nucleară. Dar planurile NATO se bazează cu siguranță pe forțele americane. Acestea nu pot aborda ce se întâmplă dacă America pleacă.
În prezent, se pune problema modului în care Marea Britanie și Franța ar putea umple acest gol. La 13 februarie, Christian Lindner, ministrul de finanțe al Germaniei și șeful Partidului Liberal Democrat, a cerut în Frankfurter Allgemeine Zeitung, un ziar german, o „regândire” a acordurilor nucleare europene. „În ce condiții politice și financiare ar fi Parisul și Londra pregătite să își mențină sau să își extindă propriile capacități strategice pentru securitatea colectivă?”, a întrebat el. „Și viceversa, ce contribuție suntem noi dispuși să aducem?”.
Istoria ne dă lecții
Astfel de situații au o istorie îndelungată. În anii 1960, America și Europa au reflectat asupra unei forțe nucleare „multilaterale” sub control comun. Astăzi, ideea ca Marea Britanie sau Franța să „împartă” decizia de a folosi arme nucleare este o idee fără șanse de reușită, scrie Bruno Tertrais, un expert francez implicat în această dezbatere de zeci de ani, într-o lucrare recentă.
De asemenea, este puțin probabil ca Franța să se alăture PNG sau să cedeze forțele sale nucleare lansate din aer către NATO, spune el. Dar o opțiune ar fi ca cele două țări să afirme cu mai multă fermitate că dispozitivele lor de descurajare ar acoperi, sau cel puțin ar putea acoperi, aliații. În 2020, Macron a declarat că „interesele vitale” ale Franței, chestiunile pentru care ar contempla utilizarea nucleară, „au acum o dimensiune europeană” și a oferit un „dialog strategic” cu aliații pe această temă, poziție pe care a reiterat-o anul trecut.
Întrebarea este cum ar putea fi credibilizat acest lucru. În ceea ce privește descurajarea, problema crucială este cum să-i facem pe adversari, și pe aliați, să creadă că un angajament este real, mai degrabă decât un gest diplomatic care ar fi abandonat atunci când miza devine apocaliptică. Tertrais propune o serie de opțiuni.
O variantă mai blândă, Franța ar putea pur și simplu să promită că se va consulta cu partenerii săi cu privire la utilizarea nucleară, dacă timpul îi va permite. În mod mai radical, dacă umbrela americană ar fi dispărut în întregime, Franța ar putea invita partenerii europeni să participe la operațiuni nucleare, cum ar fi furnizarea de avioane de escortă pentru bombardiere, alăturându-se unei forțe operative cu eventualul succesor al portavionului Charles de Gaulle, care poate găzdui bombe nucleare, sau chiar amplasarea câtorva rachete în Germania. Astfel de opțiuni ar putea necesita în cele din urmă „un mecanism comun de planificare nucleară”, spune el.
Doctrina nucleară
Speculațiile lui Lindner au fost în mare parte respinse de oficialii germani care au vorbit cu The Economist la München. Dar chestiunea nucleară, care implică cele mai profunde probleme de suveranitate, identitate și supraviețuire națională, indică vidul care ar rămâne dacă America ar abandona Europa. „Va exista o doctrină nucleară europeană, o disuasiune europeană, doar atunci când vor exista interese europene vitale, considerate ca atare de către europeni și înțelese ca atare de către ceilalți”, a declarat François Mitterand, președintele Franței, în 1994.
O opțiune „doar pentru UE” nu ar funcționa, spune Daniel Fiott de la Institutul Regal Elcano, un think-tank spaniol. În parte, acest lucru se datorează faptului că propriul cartier general militar al UE este încă mic, lipsit de experiență și incapabil să supravegheze un război de mare intensitate. În parte, pentru că acest lucru ar exclude Marea Britanie, cel mai mare cheltuitor de Apărare din Europa, precum și alte țări care nu sunt membre ale NATO, cum ar fi Canada, Norvegia și Turcia.
O alternativă ar fi ca europenii să moștenească structurile NATO rămase și să mențină Alianța în viață fără America. Oricare ar fi instituția aleasă, aceasta ar trebui să fie umplută cu ofițeri calificați. Oficialii de la shape recunosc că o mare parte din planificarea serioasă revine doar câtorva țări. Dintre europeni, spune Olivier Schmitt, profesor la Centrul pentru Studii de Război din Danemarca, doar „francezii, britanicii și poate germanii, într-o zi bună, pot trimite ofițeri capabili să planifice operațiuni la nivel de divizie și corp de armată”, exact cele necesare în cazul unui atac serios al Rusiei.
O posibilă supunere față de SUA
Problema comenzii este, însă, în mod intrinsec politică. Fiott se îndoiește că statele membre ale UE ar putea conveni asupra unei figuri echivalente cu cea a Comandantului Suprem Aliat în Europa, generalul de vârf al alianței. Și, conform obiceiului, întotdeauna un american. Acest lucru întruchipează modul în care dominația americană în Europa a suprimat disputele intraeuropene timp de decenii, așa cum a fost surprins în canțoneta din timpul Războiului Rece, conform căreia scopul NATO era de a menține „americanii înăuntru, rușii afară și germanii jos”.
Sophia Besch, de la Carnegie Endowment, observă faptul că europenii încă se supun Americii în ceea ce privește cele mai importante probleme de securitate europeană. „Impresia mea”, spune ea, „este că americanii gândesc adesea mai strategic despre aderarea Ucrainei la UE decât mulți europeni”. Ea vede puține speranțe că Europa va aduce idei noi și îndrăznețe la summitul NATO din acest an, care va avea loc la Washington în iulie și care va marca cea de-a 75-a aniversare a Alianței, scrie The Economist.
