Europa riscă să intre din nou în recesiune pentru a patra oară în mai puțin de cincisprezece ani. După criza din 2007-2008, lunga perioadă de instabilitate care a urmat crizei datoriilor suverane din 2010-2011, atenuată doar prin lansarea relaxării cantitative în 2015, și recesiunea pandemică din 2020 și războiul din Ucraina duce din nou Europa pe un teritoriu neexplorat în acest 2022 complex, conform unei analize.
Potrivit Insideover, din această perspectivă, se poate spune că ceea ce trăiește Europa nu este o fază de criză alternând cu momente de dezvoltare deplină, ci mai degrabă simptomul unui declin tot mai accentuat în contextul economiei globale. Ascultându-l pe economistul american Alvin Hansen, am putea vorbi de „stagnare seculară”, considerând ultimii cincisprezece ani ca o perioadă comună de destabilizare a Bătrânului Continent. În care răspunsul la fiecare criză a adus cu el sămânța următoarei crize.
Vechiul continent, supus unei stagnări seculare
În 2007-2008, sprijinul acordat instituțiilor financiare aflate în criză a deschis calea nesustenabilității datoriei, în 2010-2011 încercarea de a răspunde cu rigoare și austeritate Marii Recesiuni a eșuat răsunător, după 2015, relaxarea cantitativă a permis introducerea de lichidități în sistem, dar, datorită versiunii sale extinse după pandemie, s-a transformat într-un bail-out aruncat de Banca Centrală Europeană către Uniune fără a stimula cererea internă și o creștere moderată a inflației. Și, de fapt, bazooka de la Frankfurt a fost descărcată atunci când Europa, importator net de surse de energie, a fost copleșită de superciclul materiilor prime, accelerat de războiul din Ucraina și de înăsprirea monetară din SUA, care a dus la o slăbire a monedei euro, la o creștere puternică a inflației și chiar la o scădere a economiei în Italia și Germania.
Criza fără precedent
Niciodată mai mult ca în 2022, criza care amenință să împingă Europa din nou în recesiune nu a avut determinanți legați de marele joc al sistemului internațional. Vorbim despre o „criză a crizelor” sau, în cuvintele istoricului economic Adam Tooze, despre o „policriză”. Legat în primul rând de un fapt geopolitic: Europa este din ce în ce mai mult obiectul și mai puțin subiectul dinamicii internaționale. Iar în această fază, economia europeană este un instrument explicit al războiului asimetric purtat de Occidentul condus de SUA împotriva Rusiei lui Vladimir Putin. O bătălie fundamentală care transformă de facto, o dată pentru totdeauna, UE într-un satelit american, sabotând dorința de autonomie strategică europeană, deconstruind axa franco-germană în jurul căreia se formau embrionii cooperării pentru dezvoltarea frontierelor și făcând Bruxelles-ul și statele membre ale UE să se angajeze să își diversifice sursele de energie, privind cu atenție și la gazul natural lichefiat de peste Atlantic.
Care este rezultatul?
Un scurtcircuit. Europa, care sprijină (în mod legitim) Ucraina și caută cea mai bună cale de a include Kievul în sfera sa de influență, alege în mod conștient să cedeze șantajului energetic rusesc. Finanțează războiul lui Putin cu mai mult de jumătate de miliard de euro pe zi, predică imposibilitatea de a se dezangaja de gazul rusesc în viitorul apropiat, iar la Bruxelles și Frankfurt planează din nou cel mai problematic cuvânt al UE din noul mileniu, și anume austeritatea. Se creează astfel cel mai clasic dintre cercurile vicioase: lipsită de capacitatea de a lua decizii pe frontul geostrategic și dependentă de surse externe, UE devine copleșită de o inflație energetică care pune în pericol industriile și sectoarele productive.
Câteva cifre sunt suficiente pentru a sublinia acest lucru: în iunie, inflația a ajuns la 8,6 % pe Bătrânul Continent, potrivit Citigroup, aprovizionarea cu energie ar putea costa întreaga Europă 1 200 de miliarde de euro în 2022, o cifră egală cu peste 60 % din PIB-ul Italiei, estimările de creștere ale Comisiei internează deocamdată o încetinire a revenirii post-Covidiu care va face ca multe economii să nu-și revină la nivelurile anterioare pandemiei înainte de 2024. Dar nu numai Ucraina servește drept punct de reper. Dacă ne uităm la datele privind producția industrială din Europa, din octombrie 2021, creșterea post-Covidiu s-a oprit la zero, iar de acolo au urmat patru luni de contracție și doar trei luni de expansiune. Factura energetică era deja în creștere înainte de război, dar Europa suferea, de asemenea, din cauza crizei cipurilor, un simbol al dificultății de a deveni un actor-cheie în lanțurile valorice decisive la scară globală.
