Este insula în care acum mai bine de 70 de ani naționaliștii chinezi ajungeau după ce pierdeau războiul civil cu comuniștii lui Mao. Timp de 20 de ani, singurul stat chinez recunoscut la nivel internațional, la masa Organizației Națiunilor Unite și în Occident, a fost Republica Chinei din Taiwan. Scopul strategic al acestui stat s-a schimbat mult în ultimii 70 de ani, iar astăzi a ajuns să simbolizeze ultima defensivă a Vestului împotriva Chinei.
Între 1927 și 1949 China a fost aruncată în haos. Invazia Japoniei și anexarea Manciuriei au dus la un sistem politic fragmentat, în care statul chinez se dezintegrează iar conducerile sunt asumate la nivel local, în teritoriu, de diferiți „war lords”, un fel de războinici care îndeplineau și funcția de domnitor/dictator. Iau naștere două curente ideologice care duc la război civil: naționalismul lui Chiang Kai Shek și comunismul lui Mao Zedong. La sfârșitul războiului civil, trupele roșii, ale lui Mao, revendică guvernarea statului chinez în timp ce Chiang Kai Shek și adepții săi fug pe insula Taiwan.
Trecuseră doar 2 ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar Japonia era în continuare sub ocupație americană. Pentru a înțelege contextul, în momentul în care Chiang Kai Shek ajunge în Taiwan, insula era guvernată de americani și japonezi. În 1952 este semnat tratatul de la Taipei, capitala Taiwanului, unde Japonia renunță la suveranitatea sa asupra insulei și așa ia naștere, de facto, Republica Chinei din Taiwan.
Un război rece între chinezi
Republica Chinei din Taiwan a fost până în anii 1970 singurul stat ce era recunoscut, la nivel internațional de Occident, ca fiind China. Republica Populară Chineză era la rândul său singurul stat recunoscut de partenerii ideologici din blocul comunist. Așa ajungem în situația în care există două teritorii separate, care au propriul stat, dar care se revendică reciproc. Politica derulată de cei doi actori poartă numele de „O singură China”. Istoricii au dezbătut mult legitimitatea Taiwanului de a se auto-intitula stat, însă importanța sa strategică pentru americani a combătut, la vremea respectivă, orice fel de dispută legală sau istorică. De atunci până în ziua de astăzi, Taiwanul și-a menținut o poziție strategică ambiguă.
Riscul escaladării unui conflict între China și Statele Unite ale Americii este un subiect ce nu poate fi ignorat sau subestimat de niciun analist sau istoric la momentul actual. Principala întrebare în toată această problemă ce nu poate fi rezolvată cu privire la statutul Taiwanului este: „Vor interveni Statele Unite ale Americii dacă Taiwanul este atacat?” Ambiguitatea de care dă dovadă „cazul Taiwan” lasă loc destul de interpretare pentru orice opinie, iar din păcate, niciuna dintre ele nu este atât de optimistă.
Este un război rece între chinezi, sau mai bine zis, un război rece între China și SUA pentru chinezii din Taiwan. Riscul escaladării între cele două superputeri ale momentului este o problemă ce a fost analizată în ultimii 70 de ani constant. La scurt timp după semnarea armistițiului corean are loc prima criză a strâmtorii Taiwan, unde armata chineză, sub comanda lui Mao, începe să bombardeze diferite insule aflate sub administrarea Republicii Chineze. Pentru a-și menține status-quo-ul în zona Asia-Pacific, Statele Unite ale Americii au trimis în 1954 și 1955 portavioanele încărcate cu arme nucleare pentru a escalda situația. Aproximativ 1000 de oameni au murit, peste 500 de taiwanezi și 400 de chinezi în confruntările de pe mare. Acela a fost un moment decisiv în care putea izbucni un război nuclear, la fel de decisiv ca războiul din Coreea, iar documente desecretizate de guvernul SUA arată cât de determinați erau unii comandați americani pentru folosirea armelor nucleare împotriva Chinei comuniste. O a doua criză a strâmtorii a avut loc în 1958, când când cele două state și-au mobilizat armatele după ce militarii fiecărei părți s-au confruntat în jurul unei insule disputate.
Dacă Taiwanul cade, China câștigă pământul
O a treia criză a strâmtorii a avut loc în anul 1995, când guvernul chinez a demarat o serie de teste cu rachete către insulele disputate cu Taiwanul și în apele apropiate. Al doilea set de teste a avut loc în 1996, înaintea primelor alegeri libere din Taiwan pentru ocuparea postului de președinte.
Taiwanul a ajuns în acest context să fie un punct forte al strategiei americane în zona Pacificului, mai ales în relația cu China. Statele Unite ale Americii se folosește de umbrela de protector a Taiwanului pentru a limita expansiunea chineză cât și pentru a-și menține status-quo-ul de superputere în regiune. Toate disputele dintre China și SUA cu privire la Taiwan au în centru problema existenței unui singur stat chinez. Teritoriul insular nu este atât de important din punct de vedere economic pentru SUA cât este din punct de vedere ideologic.
Faptul că există pământ chinezesc unde sistemul politic este copiat după modelul democrațiilor occidentale este în continuare un motiv de luptă geopolitică. Iar acest lucru se poate observa în contextul în care chiar dacă este teritoriu chinez, Hong Kongului nu i-au fost respectate drepturile la autonomie de către guvernul de la Beijing, iar Statele Unite ale Americii au impus doar sancțiuni pentru diferiți oficiali chinezi cu privire la nerespectarea sistemului politic din Hong Kong.
Pentru Statele Unite ale Americii, Taiwanul simbolizează ultima șansă de a transforma, la un moment dat în istorie, China într-o democrație. Probabilitatea ca poporul chinez să se revolte împotriva guvernului este minimă, mai ales datorită miracolului economic prin care țara a trecut în ultimii 30 de ani.
Miza actorilor implicați
Pentru China, Taiwanul este un punct slab, atât la nivel intern cât și la nivel internațional. Statul chinez vede Taiwanul ca o provincie răzvrătită care nu vrea să se întoarcă „acasă”, iar reunificarea cu provincia insulară este un obiectiv principal al politicii lui Xi Jinping.
Pentru Taiwan, tot războiul rece ce are loc între China și SUA pentru autonomia insulei este singura formulă de supraviețuire. Majoritatea diplomaților și oamenii de stat din Occident văd în această problemă o „situație complicată”, deoarece mai niciun stat relevant, în afară de Elveția, nu recunoaște Republica Chinei. Taiwanezii sunt prezenți însă în tratate economice și au reprezentanțe politice și diplomatice mai peste tot pe glob, doar că în documentele oficiale, de multe ori apar drept „Taipeiul Chinezesc”, numele sub care concurează și la Olimpiadă. Acesta este compromisul pe care China și l-a asumat cu privire la statutul internațional al Taiwanului, numele de „Chinese Taipei”.
Pentru restul globului, după cum am discutat, nu prea există o balanță favorabilă cu privire la cauza independenței Taiwaneze. Niciun stat nu și-ar asuma un conflict cu China pentru Taiwan, pentru un motiv foarte simplu – insula este izolată geografic, doar Statele Unite ale Americii o pot apăra în cazul izbucnirii unui conflict. Pe de altă parte, politica abilă a guvernului chinez a izolat diplomatic Taiwanul.
Totul se rezumă la o întrebare
China și SUA se confruntă și în Marea Chinei de Sud, unde guvernul de la Beijing a investit miliarde pentru a construi insule artificiale pe care le-a transformat în baze militare. Marele Robert Kaplan a denumit zona drept „butoiul cu pulbere al Asiei”, numele cărții pe care a și publicat-o, iar The Economist a numit Taiwanul „cel mai periculos loc de pe Glob”. Avem deja două situații geopolitice în care dacă unul dintre state încalcă limita, orice se poate întâmpla. Până atunci, puterea militară și economică a Washingtonului este un semnal de alarmă pentru China, motiv pentru care nu-și poate asuma să afle adevărul la întrebarea „Vor interveni Statele Unite ale Americii dacă Taiwanul este atacat?”