Pentru economia românescă, dar și pentru ordinea socială și politică, domniile fanariote au reprezentat o perioadă de tranziție către o formă mult mai unitară a statului. Câteva reforme importante au loc în timpul acestei perioade istorice care a rămas în mentalul colectiv al oamenilor ca o formă de conducere străină.
Fanarioții produc o transformare radicală a spațiului românesc pe parcursul secolului XVIII, dar și la începutul secolului XX. Ei erau greci din mahalaua Fanar, unul dintre cele mai importante cartiere din Constantinopol. Putem identifica mai multe motive pentru care Imperiul Otoman a dorit o astfel de conducere în Țările Române.
Motivele instalării domniilor fanariote
Prima la care ne putem gândi este stabilitatea. Reușind să-și pună propria conducere la putere, Poarta se asigura că nu vor mai exista domnitori români care să se răzvrătească împotriva autorității sale. Astfel, acești funcționari publici din păturile aristocrate ale Constantinopolului au ajuns la conducerea Țărilor Române pentru a fi loiali Sultanului.
Odată ce domnitorul fanariot era în putere, acesta era un subordonat al Porții, iar direcțiile politicii externe erau date de el. Sultanul se asigura că Țările Române nu o să poată găsi un aliat împotriva sa, precum au încercat domnii Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir. Din 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească, domnia este dată la ordinul sultanului.
În timpul fanarioților, autonomia Țărilor Române scade drastic, iar obligațiile materiale către Poartă cresc. Timp de 100 de ani, teritoriile românilor au fost teatru de război pentru Marile Puteri din regiune.
Mentalitatea de funcționar a atras corupția
Fanarioții își asigurau funcțiile în stat prin intermediul dărilor. Taxele creșteau, deoarece domnii colectau o parte din ele pentru a-și asigura următoarea plată către sultan. Practic, postul de domn în Țările Române era scos de licitație. Faptul că fiecare funcționar fanariot încerca să strângă cât mai mulți bani pentru a licita un post a condus la o politică fiscală agresivă.
Din acest motiv, domniile erau scurte, durata lor fiind de multe ori până la trei ani. În Țara Românească au fost 40 de domni fanarioți, iar în Moldova 36, toți din 11 familii. Cele mai mari familii aristocrate au fost Ghica, cu un număr de 14 domnii, și Mavrocordat, cu 16 domnii. Ele sunt și cele mai longevive familii de domni din Țările Române – familia Ghica s-a aflat la putere 38 de ani, iar Mavrocordat 45.
