Monarhia în sine este un fenomen anacronism, căci nu se poate fixa o dată exactă a momentului incipient. Ce știm, însă, în cazul Marii Britanii și a Irlandei de Nord, este că regatul a prosperat sub domnia Elisabetei a II-a. Ceea ce a realizat monarhul în cei 70 de ani ar trebui să fie acum o lecție pentru succesorul ei, dar și pentru democrațiile din alte părți ale lumii.
Pe 19 septembrie, când are loc înmormântarea Reginei Elisabeta a II-a, Londra este centrul lumii. Șefi de stat din zeci de țări, inclusiv președintele Joe Biden, asistă la ritualurile funerare din Westminster Abbey, în timp ce poate un miliard sau mai mulți dintre cetățenii lor vor privi de acasă, din fața televizoarelor.
Cei 70 de ani ai Reginei pe care i-a petrecut pe tron au început în amurgul unei epoci acum dispărute. A fost o perioadă tumultoasă și agitată, o perioadă care a marcat, totuși, succesul monarhului britanic. Chiar dacă acum, în timp ce regele Carol al III-lea își începe domnia în mijlocul conflictelor din Marea Britanie, al populismului din Occident și al unei provocări la adresa sistemelor democratice conduse de China și Rusia, acest succes al Reginei Elisabeta merită analizat.
Populism vs Monarhie
La prima vedere, monarhia britanică merge împotriva spiritului vremurilor, potrivit The Economist, căci regalitatea este construită astfel pe onoruri arhaice și de personaje îmbrăcate în redingote. Într-o epocă a meritocrației, monarhia este înrădăcinată în privilegiul nașterii și al succesoriatului. Populismul înseamnă că elitele sunt eliminate, dar regalitatea rămâne, în același timp, cea mai vizibilă dintre toate elitele.
Politica identitară înseamnă că narațiunile sunt cele care contează, dar Regina și-ar fi ascuns sentimentele „sub colecția ei de pălării colorate”. În mod normal, sprijinul pentru Coroana Britanică ar fi trebuit să se prăbușească sub Elisabeta, așa cum The Economist și-a imaginat uneori că s-ar putea întâmpla. În schimb, monarhia a prosperat.
Asta pentru că Elisabeta a II-a a descoperit modul în care monarhia ar putea contribui la crearea unității și a unui sentiment de scop național din toate punctele de vedere, asta într-un stat împărțit în mai multe națiuni din ce în ce mai despărțite. Cu aceeași asiduitate cu care ținea audiențe săptămânale cu prim-ministrul în palatele sale, ea a căutat, de asemenea, să arate că și britanicii obișnuiți contează, străbătând țara, tăind panglici, ascultând, salutând și întrebând: „Ați ajuns departe?”
Elisabeta, în afara Regatului Unit
În străinătate, ea a avut o evidentă influență. Cu ocazia unei vizite de stat în 1961, a dansat cu Kwame Nkrumah, primul președinte al Ghanei și fost prizonier politic, arătându-le ghanezilor că sunt suverani, demonstrând astfel și britanicilor că vremurile s-au schimbat. Când, în 2011, a devenit primul monarh care a vizitat Irlanda în cei 90 de ani de la independența sângeroasă și la 32 de ani de la asasinarea irațională a unchiului soțului ei, evenimentul în sine a devenit un simbol al armoniei.
Cu toate acestea, diplomația ei nu ar fi reparat greșelile imperiale ale Marii Britanii, cum ar fi putut să o facă, dar, chiar și așa, a fost un pas înainte spre o stare generală mai pacifistă și prosperă.
Charls, în umbra mamei sale
Nimeni nu știe cum se va evidenția Charles, noul rege al Regatului Unit, fiul cel mare al Elisabetei. La cei 73 de ani pe care îi are, el a trăit întotdeauna în umbra altora: Prințesa Diana, prima sa soție, cea care i-a luat întotdeauna fața în fața poporului englez și, de asemenea, a stat mereu în umbra mamei sale.
Cu toate acestea, noul rege nu trebuie să fie acum un om de stat și al poporului pentru a reuși în domnia sa. Puterile sale vor fi, în continuare, la fel de circumscrise. Încă din 1860, scriind pentru The Economist, Walter Bagehot, cel mai mare editor al publicației, a observat că sub monarhia constituțională britanică „o republică s-a insinuat sub faldurile unei monarhii”. Puterile executive și legislative ale Guvernului de la Londra aparțineau cabinetului și Parlamentului. Coroana era pe atunci partea „demnă” a statului, dedicată ceremoniilor și creării de „mituri”. Într-o epocă elitistă, Bagehot a văzut în acest lucru o „deghizare”, un mijloc pentru a ține masele mulțumite în timp ce cei câțiva aleși își făceau treaba în scop propriu.
Situația monarhiei din prezent
Astăzi, când franciza este universală, nimeni din Marea Britanie nu mai crede în ficțiunea lui Bagehot, așa cum nu o face nimeni nici din Australia, Canada sau în orice altă țară în care Charles va fi dor un „șef de stat îndepărtat”. The Economist susținea în trecut că Marea Britanie ar trebui, prin urmare, să voteze dacă să devină o republică sau să rămână la stadiul de monarhie constituțională. Cu toate acestea, intuiția lui Bagehot are încă importanță.
Politicienii de la Londra vin și pleacă, fac înțelegeri și câștigă alegerile. Regele ajută la menținerea separării dintre politică și națiune. În mod evident, nu e nevoie de o monarhie pentru a reuși separarea. Numeroase țări, precum Irlanda, au un președinte ceremonial. El sau ea provine din popor și, teoretic, și-a câștigat această onoare prin votul cetățenilor. La momentul actual, ar fi comic să inventezi o monarhie de la zero.
De ce este importantă monarhia constituțională?
Cu toate acestea, monarhia constituțională are un avantaj față de președințiile figurative, iar domnia Elisabetei a II-a este un exemplu cât se poate de clar. Toate sistemele politice trebuie să gestioneze schimbarea și să rezolve conflictele de interese în mod pașnic și constructiv. Sistemele care stagnează sfârșesc prin a erupe; sistemele care se grăbesc lasă în urmă mari părți ale societății.
Sub Elisabeta, Marea Britanie s-a schimbat. Nu numai că a trecut prin schimbări sociale și tehnologice, ca și alte democrații occidentale, dar a fost și eclipsată ca mare putere. De mai multe ori, cel mai recent în legătură cu Brexit, politica s-a sufocat. În toată această agitație, continuitatea de care dă dovadă monarhia a fost o influență moderatoare.
George Orwell, care nu este o marionetă a establishment-ului, a numit-o pe Regină „o supapă de evacuare pentru emoțiile periculoase”, îndepărtând patriotismul de politică, unde dragostea de țară poate putrezi. Imperiile în declin sunt periculoase, iar situația din prezent a Marii Britanii a fost mult mai puțin traumatizantă decât ar fi putut fi.
Coroana empirică
Presupusa „viclenie” a Elisabetei a fost să reînnoiască monarhia în mod silențios și permanent, iar sarcina cea mai grea a lui Charles va fi să o reînnoiască în continuare. Aici ar apărea adevăratele probleme, căci perspectiva este descurajantă. Moștenirea imperiului mocnește și ar putea pune în pericol integritatea Commonwealth-ului.
Luptele pentru independența Scoției se profilează. Brexitul a scos la iveală găurile din constituția fragmentată a Marii Britanii; chiar și statutul drepturilor fundamentale ale britanicilor este pus sub semnul întrebării. Charles nu are puterea rezolva singur aceste probleme, dar are un rol de jucat în rezolvarea lor în mod pașnic. Este norocos că Elisabeta i-a arătat calea cea dreaptă.
