Președintele turc îi șantajează pe alți membri NATO, dar își are și el vulnerabilitățile lui, scrie renumita publicație britanică The Financial Times.
De ce n-am da Turcia afară din NATO? Pare o idee excelentă – mai ales după câteva pahare golite după reuniunea de la Madrid.
Nu încape vreo îndoială că Recep Tayyip Erdoğan e un aliat revoltător. După ce a renunțat săptămâna trecută la obiecțiile contra aderării Finlandei și Suediei la NATO, președintele turc a creat imediat noi dubii – sugerând că parlamentul turc nu va ratifica înțelegerea dacă Suedia nu va extrăda 73 de oameni pe care Turcia îi acuză de terorism.
A preda pe oricine la mila sistemului judiciar al lui Erdoğan e o sarcină grea pentru oricare democrație. Selahattin Demirtas, un politician kurd de frunte al opoziției, e încarcerat din 2016 – în ciuda unui verdict al Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care afirmă că el trebuie să fie eliberat și că detenția lui nu este „nimic altceva decât o acoperire pentru un motiv politic ascuns”.
Prea multe lovituri de stat
Și cazul lui nu e un exemplu izolat. Osman Kavala, om de afaceri și filantrop, a fost întemnițat în aprilie pe viață fără posibilitate de eliberare condiționată, fiindcă ar fi plănuit chipurile o lovitură de stat. Probele aduse contra lui sunt atât de slabe încât au determinat proteste din partea guvernelor occidentale, a organizațiilor pentru drepturile omului și a CEDO. Șapte co-inculpați ai lui Kavala, inclusiv Hakan Altinay, un universitar reputat, au fost întemnițați pentru 18 ani pe baza unor probe extrem de discutabile.
Comportamentul lui Erdoğan ridică întrebări incomode pentru NATO. Alianța afirmă că se bazează pe apărarea democrației și a drepturilor omului. Or încarcerarea opozanților politici pe baza unor acuzații fabricate e acel gen de lucru pe care îl face Vladimir Putin. De fapt, cei doi conducători, rus și turc, au o relație strânsă.
Accederea Finlandei și Suediei în NATO ar constitui o mare lovitură pentru Putin. Ar însemna că NATO cuprinde acum toate țările din jurul Mării Baltice, cu excepția Rusiei. Tactica de obstrucție a Turciei denotă o nepăsare cinică față de țările baltice – membri NATO confruntați cu o amenințare existențială.
Turcia, nisipuri mișcătoare
Disponibilitatea lui Erdoğan de a șantaja NATO pe tema Finlandei și Suediei creează totodată dubii cu privire la comportamentul Turciei în crizele viitoare. Articolul 5 – garanția apărării colective care constituie inima alianței și care ar fi declanșat de un atac rus – depinde de votul unanim.
Și atunci, n-ar duce-o NATO mai bine fără Turcia? Absolut deloc. Expulzarea Turciei, chiar și dacă ar fi juridic posibilă, ar fi un dezastru strategic. Marea Neagră este ruta crucială către Mediterana și către întreaga lume atât pentru Ucraina cât și pentru Rusia. Dacă va fi ca cerealele ucrainene să plece vreodată din porturile țării spre piețele mondiale, prin Marea Neagră vor trece – iar Turcia controlează intrarea în această mare. Acest rol esențial a fost evidențiat de poprirea în Turcia a unei nave rusești acuzate că transportă cereale ucrainene furate.
Dacă Turcia ar fi expulzată din NATO și ar deveni un aliat de facto al Rusiei, Ucraina ar deveni efectiv o țară fără ieșire la mare, iar Rusia ar fi la porțile Mediteranei.
De asemenea, balanța puterii în Orientul Mijlociu ar fi grav complicată. Turcia are o mare prezență militară în Siria. Deși e în dispută cu SUA în privința rolului kurzilor, ea se opune alianței dintre Rusia și regimul Assad. Turcii asigură totodată adăpost pentru vreo 3,7 milioane de refugiați sirieni – un gest umanitar care a ușurat considerabil presiunea asupra UE.
Contracararea Rusiei
Nu există nici un dubiu că Erdoğan a pătat grav reputația democratică a Turciei. Dar, spre deosebire de Rusia, Turcia nu reprezintă vreun fel de amenințare de securitate pentru restul NATO – poate cu excepția Greciei, alarmată de modul în care Erdoğan își etalează mușchii în Marea Egee. Dată fiind importanța copleșitoare pe care o are pentru NATO contracararea Rusiei, e vital, mai mult ca oricând, ca Turcia să fie păstrată în alianță.
Erdoğan știe acest lucru. El se folosește de pârghiile de influență pe care i le-a oferit războiul din Ucraina. Situația e de natură să te scoată din fire, dar poate fi totuși gestionată. Erdoğan e perfect capabil să-și schimbe poziția, în funcție de cum îi convine lui. Iar alți membri NATO dețin și ei pârghii pe care le pot utiliza în privința Turciei.
Flexibilitatea lui Erdoğan e demonstrată de atitudinea lui schimbătoare în privința Arabiei Saudite. Turcii și saudiții sunt certați de mulți ani – învrăjbiți de aspirațiile lor contradictorii la dominație regională și de atitudinile opuse în privința Frăției Musulmane. La un moment dat saudiții au boicotat mărfurile turcești. Cu economia turcă într-o stare deplorabilă, Erdoğan nu-și mai permite acum să întrețină acest gen de antagonism. Astfel că și-a cârpit relațiile cu saudiții, primindu-l recent la Ankara pe conducătorul de facto al țării, prințul moștenitor Mohammed bin Salman.
O economie zdruncinată
Vulnerabilitatea economiei turcești le oferă celorlalți membri NATO oarecare pârghii pentru a-l ține la respect pe Erdoğan. Inflația din Turcia a ajuns acum la aproape 80% – în mare măsură chiar din cauza deciziilor economice proaste luate de Erdoğan. Lira turcească s-a prăbușit cu peste 60% în ultimii doi ani. Țara suferă de un enorm deficit de cont curent și se vorbește insistent că ea va avea nevoie de un împrumut de salvare de la FMI. Ceea ce ar însemna o umilință pentru Erdoğan – cu alegerile prezidențiale pândind după colț, în 2023.
E probabil ca Turcia să aibă nevoie de ajutor extern pentru a evita un dezastru economic. Și aici aliații din NATO ar putea s-o ajute. Iar în schimbul ajutorului economic Turcia s-ar putea să se vadă nevoită să adopte o atitudine mai rezonabilă în privința accederii Finlandei și Suediei în NATO. Și dacă asta aduce a târguială în Marele Bazar din Istanbul – așa să fie.
