Mihail Gorbaciov, care a murit la vârsta de 91 de ani, în seara zilei de marți, 30 august. Acesta a fost ultimul lider al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, iar în timpul ultimului său discurs, el și-a exprimat regretul că URSS s-a destrămat, dar a subliniat și realizările sale personale, inclusiv promovarea libertății politice și religioase, introducerea democrației și a economiei de piață și, bineînțeles, sfârșitul Războiului Rece.
Toți politicienii se laudă cu realizările lor atunci când își încheie mandatul. În acest caz, însă, ceea ce a spus Gorbaciov nu a fost o laudă, ci mai degrabă o subestimare, scrie pentru The Washington Post Natan Sharansky, activist pentru drepturile omului și fost prizonier politic în Uniunea Sovietică, este președintele Institutului pentru Studiul Antisemitismului și Politicii Globale.
Influența Gorbaciov
Cu doar câțiva ani mai devreme, Uniunea Sovietică fusese una dintre cele mai înfricoșătoare dictaturi din istorie, trimițându-și trupele peste tot, conducând aproximativ o treime din glob și controlând sute de milioane de cetățeni prin intimidare. Și în timp ce disidenții sovietici, printre care mă număra și Natan Sharansky, spuneau lumii că regimul era slab din punct de vedere intern.
Cu toate acestea, regimul a căzut – și a făcut-o fără să tragă un singur foc de armă. În ochii Occidentului, acest rezultat a fost efectul direct al deciziilor unei singure persoane: Gorbaciov. Nu este surprinzător faptul că acesta a fost venerat în lumea liberă și a fost onorat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1990, sau că termenii pe care i-a introdus în lexicul politic – glasnost (deschidere) și perestroika (restructurare) – au contribuit la definirea epocii.
Invizibil în Rusia
Surprinzător este faptul că Gorbaciov nu a obținut niciodată acest tip de admirație la el în țară. Într-un sondaj din 2017, doar 8 % dintre cetățenii ruși îl vedeau într-o lumină pozitivă; opinia covârșitor de majoritară era negativă. Motivul evident pentru acest lucru este că mulți ruși consideră sfârșitul Uniunii Sovietice ca fiind o tragedie, în care națiunea lor și-a pierdut statutul de putere mondială de temut. Astăzi, Vladimir Putin reprezintă în mod explicit acest sentiment.
Între timp, noi, disidenții și alte persoane din intelectualitate – cei care nu credeau în regim, care doreau o schimbare și care chiar au luptat timp de decenii pentru aceleași reforme introduse de Gorbaciov – aveam o viziune ceva mai complicată despre ultimul lider sovietic.
Pe de o parte, a fost un adevărat credincios în ideile lui Marx și Lenin, iar intenția inițială din spatele reformelor sale de pionierat a fost de a redenumi comunismul cu o față mai umană. Mai mult, în momentul în care a devenit clar că dorința poporului pentru o mai mare libertate ar putea, în cele din urmă, să răstoarne regimul, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a limita forțele pe care le declanșase.
Povestea unui lider unic
În timpul primelor sale călătorii în Occident, înainte de a deveni liderul Politburo, Gorbaciov a descoperit că Uniunea Sovietică a plătit un preț diplomatic și economic greu pentru tratamentul aplicat dizidenților. Drept urmare, în primul an de la ascensiunea la putere, a început să elibereze prizonieri politici și refuzați de multă vreme (evrei care luptau pentru dreptul lor de a emigra în Israel). Totuși, când a devenit clar că o astfel de politică ar putea duce la o emigrare în masă, au fost introduse noi restricții.
Abia după ce 250.000 de demonstranți s-au adunat la Washington în 1987 pentru a-i susține pe evreii sovietici, întâmpinându-l pe Gorbaciov în timpul primei sale vizite în calitate de lider al Rusiei cu scandări de „Lăsați-ne poporul să plece!”, Cortina de Fier a început să cadă.
O emigrare mai liberă din URSS a dus rapid la cereri de autodeterminare din partea grupurilor religioase și naționale. Gorbaciov a opus rezistență și în acest caz, trimițând trupe în Georgia, Lituania și în alte părți, ucigând zeci de demonstranți în acest proces. Disidentul Andrei Saharov, pe care Gorbaciov l-a eliberat la sfârșitul anului 1986 și care inițial părea a fi aliatul natural al liderului, și-a petrecut ultimii ani din viață luptând activ împotriva încercărilor lui Gorbaciov de a salva sistemul partidului unic și de a evita concurența în alegerile sovietice.
Loial Moscovei
Natan Sharansky a fost primul prizonier politic eliberat de Gorbaciov, la începutul anului 1986, iar la eliberare activistul a fost imediat întrebat dacă vrea să-i mulțumescă liderului rus pentru libertatea oferită. Acesta le-a răspuns cu recunoștință către toți cei care au luptat pentru acest lucru, inclusiv colegilor evrei și liderilor străini, deoarece înțelesese că fără lupta lor, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. La acea vreme, Sharansky a evitat în mod deliberat să-i mulțumească lui Gorbaciov, deoarece, având în vedere că atât de mulți dintre colegii săi disidenți se aflau încă în închisoare și că emigrarea nu era încă permisă, a considerat că ar fi iresponsabil și chiar neloial să-i acorde acest credit.
La un deceniu de la căderea URSS, circumstanțele se schimbaseră. Participând alături de Gorbaciov la o conferință în Polonia, Sharansky a fost întrebat despre forțele care au dus la dispariția regimului. În răspunsul său, a discutat trei factori: Saharov și alți disidenți care au luptat cu curaj pentru a menține vie scânteia libertății; politicienii occidentali, precum senatorul Henry „Scoop” Jackson (D-Wash.), președintele Ronald Reagan și premierul britanic Margaret Thatcher, care au înțeles natura regimului și au fost gata să lege relațiile cu Moscova de respectarea de către aceasta din urmă a drepturilor omului; și, în cele din urmă, Gorbaciov, care a perceput direcția istoriei și a răspuns în consecință.
Gorgaciov înainte de toate
Imediat după ce și-a terminat discursul, Sharansky s-a apropiat de Gorbaciov pentru a-i mulțumi că l-a eliberat. Acesta a fost surprins să descopere că aproape s-a simțit ofensat de remarcile sale, spunând: „Te-am eliberat împotriva oricărui sfat contrar, iar tu m-ai trecut pe listă doar pe locul trei?”. Deși a simpatizat cu reacția sa, în acel moment Sharansky, a considerat că era mai important să amplific vocile disidenților – în special ale celor din Asia și Orientul Mijlociu, a căror situație dificilă era atât de des ignorată de Occident – decât să subliniez rolul său în tranziție.
Cu toate acestea, dacă privim secolul XX nu prin prisma luptelor politice, ci mai degrabă din perspectiva istoriei, vedem cât de complet unic a fost Gorbaciov. În aproape fiecare dictatură există disidenți și, din când în când, există și lideri occidentali dispuși să își riște soarta politică pentru a promova drepturile omului în străinătate. Dar Gorbaciov a fost un produs al regimului sovietic, un membru al elitei conducătoare, care a crezut în ideologia acestuia și s-a bucurat de privilegiile sale – dar a decis totuși să îl distrugă. Pentru asta, lumea poate fi recunoscătoare.
