Iranul este unul dintre cele mai mari state din regiunea Orientului Mijlociu după numărul de locuitori, însă doar 9% din terenurile țării sunt arabile. Condițiile aspre pentru industria agricolă generează provocări pentru autosuficiența alimentară a țării.
Populația în creștere a Iranului a ridicat provocări insurmontabile pentru agricultură în ceea ce privește asigurarea securității alimentare viitoare, în special în regiunea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord (MENA), unde condițiile biofizice nu sunt potrivite pentru agricultură.
Industria agricolă avea la începutul anilor ’60 un impact în PIB de peste 25%, ajungând în anul revoluției islamice, 1979, la 8,6%. În anii 2020 și 2021, impactul în agriculturii a fost de 12% în economia Iranului. Doar 9% din suprafața totală a terenului este arabilă, potrivită pentru agricultură. Cea mai importantă cereală este grâul, iar după producție, este urmată de orez.
Iranul, în calitate de țară agricolă majoră din regiunea MENA, este de mult timp în căutarea autosuficienței alimentare, însă capacitatea resurselor sale de teren și de apă fac acest obiectiv greu de realizat.
Utilizând seturi de date spațiale de foarte înaltă rezoluție un grup de cercetători a analizat capacitatea terenurilor din Iran pentru producția durabilă de culturi pe baza proprietăților solului, a topografiei și a condițiilor climatice.
Provocările agricole ale Iranului
„Am clasificat capacitatea terenurilor din Iran de a fi utilizate pentru culturi astfel: foarte bună 0,4% (0,6 milioane de hectare), bună 2,2% (3,6 mil. de hectare), medie 7,9% (12,8 mil. de hectare), slabă 11,4% (18,5 mil. de hectare), foarte slabă 6,3% (10,2 mil. de hectare), nepotrivită 60,0% (97,4 mil. de hectare) și zone excluse 11,9% (19,3 mil. de hectare). Pe lângă limitările generale cauzate de precipitațiile scăzute, carbonul organic scăzut al solului, panta abruptă și conținutul ridicat de sodiu din sol au fost factorii predominanți de sol și de teren care au limitat caracterul adecvat al terenurilor agricole din Iran. Aproximativ 50 % din terenurile de cultură existente în Iran sunt situate pe terenuri de calitate scăzută, ceea ce reprezintă o practică nesustenabilă. Există puțin spațiu pentru extinderea terenurilor de cultură în vederea creșterii producției, dar redistribuirea terenurilor de cultură în zone mai potrivite ar putea îmbunătăți durabilitatea și reduce presiunea asupra resurselor de apă, a terenurilor și a ecosistemului din Iran”, se arată în raport.
Caracteristicile principale ale terenurilor agricole
Terenurile utilizabile în scopuri agricole din Iran pot fi împărțite în patru categorii:
Zonele de agricultură intensivă și larg răspândită cu irigații naturale sunt caracterizate de precipitații adecvate și de un potențial natural de apă. În Iran, numai zonele joase ale Mării Caspice pot fi considerate de acest tip. Gīlān și vestul și centrul Māzandarānului primesc precipitații extinse (până la 2.000 mm) și sunt acoperite de o rețea atât de densă de pârâuri, râuri și râuri.
Zonele de agricultură uscată sunt cele mai caracteristice și pot fi găsite în cea mai mare parte a țării. Cerealele sunt cultivate pe baza ploilor de iarnă, fără irigații suplimentare; astfel de terenuri se găsesc în special de-a lungul marginilor muntoase ale platoului central iranian între Azerbaidjan, Khorasan și Fārs. Platourile din centrul Iranului, precum și părțile estice și sud-estice ale țării sunt atât de aride încât agricultura nu poate fi realizată decât prin irigații.
Zonele de irigații artificiale, tipice pentru o mare parte din platoul central iranian, se caracterizează prin pete relativ mici de utilizare intensivă a terenurilor agricole în mijlocul unor medii neutilizate sau puțin utilizate. Există diferite forme de irigații artificiale. Cea mai veche formă, încă frecventă, este devierea apei râurilor; la fel de frecventă este canalizarea izvoarelor și a pârâurilor, în special la poalele munților înalți. Cea mai faimoasă și mai ingenioasă dintre toate formele de irigare artificială din Iran este captarea apei subterane circulante prin intermediul qanāts, canale subterane care ajung la lungimi de peste 50 de kilometri. Irigația reglementată de baraje, deși cunoscută încă din epoca achemenidă și mai ales din cea sasanidă, a crescut în importanță în ultimii ani. La fel și construcția pe scară largă de puțuri, din cauza cărora multe qanāts au secat.
Zonele cu pășuni și pajiște, din punct de vedere al distribuției spațiale, reprezintă cea mai răspândită formă de utilizare a terenurilor; creșterea animalelor este realizată atât de populația agricolă, cât și de cea tribală. Suprafețele de creștere a animalelor acoperă, atât pe orizontală, cât și pe verticală, zonele marginale ale agriculturii seculare și includ terenurile cultivate seculare propriu-zise. Câmpurile în paragină servesc ca pășuni de miriște, primind astfel o fertilizare naturală. De o importanță deosebită este creșterea animalelor în munții înalți, dincolo de limitele agriculturii. Aici pășunatul are loc nu numai pe pantele prea abrupte pentru agricultură, ci și mai mult în acele părți care, din cauza stratului de zăpadă îndelungat sau a perioadei scurte de vegetație (de exemplu, la aproximativ 2.400-2.600 m altitudine), nu pot fi folosite altfel.
Unde fac iranienii performanță în agricultură?
Pe baza datelor Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Republica Islamică este al treilea mare producător de curmale, miere, fistic și nuci din lume.
Fermierii iranieni produc anual 1,28 milioane de tone de curmale, ceea ce face ca țara să fie al treilea mare producător mondial al acestui produs, după Egipt și Arabia Saudită.
Producția de miere în Iran este de 80.000 de tone pe an, ceea ce reprezintă cea mai mare producție de miere dintr-o țară după China și Turcia. Producția de miere a Chinei este estimată la 458.000 de tone pe an.
FAO a estimat producția de fistic a Iranului la 190.000 de tone în 2020, ceea ce plasează țara pe locul al treilea în topul mondial al celor mai mari producători de produse menționate, după Statele Unite și Turcia.
De obicei, Iranul a fost clasat pe primul sau al doilea loc în lume în ceea ce privește producția de fistic, dar din cauza secetei din 2020, producția a scăzut brusc. Producția de fistic din SUA în acest an a fost de 474.000 de tone.
Republica Islamică se află, de asemenea, pe locul trei în lume în ceea ce privește producția de nuci, cu o producție anuală de 356.000 de tone. Pe primul loc se află China, cu o producție de 1,1 milioane de tone, iar pe locul al doilea se află Statele Unite.
De asemenea, Iranul se află pe locul patru în ceea ce privește producția de migdale și pepeni. Producția de migdale a țării este raportată la 164.000 de tone pe an. Statele Unite se află pe primul loc, cu 2,37 milioane de tone de migdale, urmate de Spania și Australia pe locurile doi și trei.
