De la înființarea oficială a Forțelor Armate ale Sultanatului din Oman (SAF), la începutul anilor 1950, cu ajutorul britanicilor, acestea au învins două insurecții care au amenințat integritatea statului și au contribuit cu contingente și facilități la coalițiile formate pentru a proteja statele arabe din Golful Persic. În ciuda deficitelor frecvente ale balanței de plăți a țării, cheltuielile pentru apărare constituie în mod constant o parte semnificativă din bugetul total al sultanatului.
Istoria militară oficială a Sultanatului Oman datează din secolul al VII-lea, când tribul Azd l-a ajutat în război pe Abdallah ibn Osman Abu Bakr, primul convertit la Islam și considerat ca fiind cel mai important membru al comunității musulmane după Mahomed. Un al doilea eveniment militar marcant din istoria sultanatului a fost consemnat în timpul dinastiei Yarubid, care armata Omanului i-a forțat pe portughezi să părăsească țara în 1650.
Epoca modernă a forțelor armate ale Omanului a demarat însă în 1970, când sultanul Said bin Taimur a fost răsturnat în urma unei lovituri de palat, succesiunea fiind asigurată de fiul său Qaboos bin Said.
Noul sultan urmase cursurile de la Sandhurst și a servit ca ofițer în armata britanică în cadrul regimentului Cameronians (Scottish Rifles), iar perspectiva sa a fost mult mai liberală decât a tatălui său.
Qaboos bin Said a instituit imediat ce a preluat puterea reforme sociale și militare majore în întreaga țară. Ca parte a unei campanii demarate pentru a câștiga populația din Dhofar, care se revoltase, a fost declarată o amnistie pentru rebelii care s-au predat. Foștii rebeli au format unități neregulate Firqat, antrenate și asistate de echipe din cadrul Serviciului aerian special. În cele din urmă, Firqat au ajuns să numere 1.800 de unități.
Rebeliunea a creat o armată modernă de 13.000 de soldați
În paralel, au fost extinse și reechipate și unitățile regulate ale armatei, dar au fost create și două noi unități de infanterie. Un număr mare de ofițeri și subofițeri instructori detașați din armata britanică au fost atașați unităților noi formate. Au fost, de asemenea, recrutați mai mulți mercenari britanici și din Commonwealth.
Diversele arme de sprijin, care existau anterior ca unități și detașamente ad-hoc, au fost, de asemenea, înființate în mod oficial. Noile corpuri de armată au fost Regimentul de artilerie, Regimentul de transmisiuni, Escadrila de blindate și Unitatea de geniu,. Jandarmeria din Oman a fost, de asemenea, consolidată și modernizată.
Forțele aeriene au achiziționat avioane de luptă BAC Strikemaster și Hawker Hunter, avioane de transport Shorts Skyvan și Caribou și elicoptere UH-1 Iroquois, pilotate de piloți detașați de RAF sau de piloți recurtați din rândul mercenarilor.
Rebeliunea din Dhofar a fost declarată ca fiind încheiată în 1976, iar la sfârșitul acestei perioade, Armata Sultanatului Oman număra 13.000 de oameni.
În anii care au urmat rebeliunii din Dhofar, SAF a continuat să se extindă și să se modernizeze. Legăturile cu Marea Britanie au rămas strânse și toate cele trei servicii armate britanice au furnizat consilieri pentru SAF, „aranjament” care rămâne în vigoare, deși numărul instructorilor străini s-a redus constant pe măsură ce „omanizarea” personalului militar a progresat.
În schimb, Marea Britanie a beneficiat de posibilitatea utilizării bazei aeriene de pe insula Masirah, amplasată în largul coastei sudice, ca punct de pregătire. Statelor Unite li s-au acordat aceleași facilități, ceea ce avea să devină un element strategic important pe măsură ce tensiunea a crescut în Golful Persic.
Participarea Omanului la Războiul din Irak
Ca parte a Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), Omanul a alocat un batalion de infanterie care a făcut parte din formațiunea cunoscută sub numele de Scutul Peninsulei, în timpul războiului Iran-Irak.
În 1990, armata irakiană a invadat în mod neașteptat Kuweitul, de asemenea membru al CCG. Omanul a participat și el la mare coaliție internațională formată. Rolul sultanatului în Primul Război din Golf a fost, în principal, acela de bază și punct de pregătire pentru marile contingente ale Forțelor Aeriene ale Statelor Unite și ale Forțelor Aeriene Regale Britanice desfășurate în Golful Persic.
Unele avioane de transport și avioane-cisternă au zburat de la Masirah, dar Forțele Aeriene ale sultanului Omanului nu au participat direct la atacurile asupra Irakului.
Un batalion din Oman a servit în Arabia Saudită, ca parte a contribuției CCG la războiul terestru de eliberare a Kuweitului. A avansat în Kuweit în a doua zi a ofensivei terestre și nu a avut pierderi.
Sultanatul investește în modernizarea SAF
SAF și-a diminuat în mod constant dependența de asistența britanică și de alte tipuri de asistență străină și a crescut gradul de mecanizare, deși pune în continuare accentul pe operațiunile de infanterie ușoară. Însă, în orice viitor conflict, Omanul se poate baza pe sprijinul și ajutorul Marii Britanii și al Statelor Unite. Forțele armate ale Omanului sunt frecvent antrenate și instruite de armata britanică regulată, inclusiv de Serviciul aerian special de elită (SAS). Marina Militară din Oman este una dintre cele mai moderne din regiune, iar Forțele Aeriene sunt peste media Orientului Mijlociu.
SAF are o dotare superioară multor alte țări vecine, cu excepția Arabiei Saudite și a Iranului. Regimentul principal de tancuri de luptă este dotat cu blindate Challenger 2 de fabricație britanică, iar un alt regiment cu care de luptă americane MBT M60. Recent, SAF și-a extins dotarea cu de vehicule blindate ușoare Piranha și vehicule de recunoaștere VBL din Franța. În ceea ce privește artileria, în anii ’90, Omanul a primit obuziere G6 de 155 mm din Africa de Sud, precum și rachete Stinger și Javelin din Statele Unite, conform datelor globalsecurity.org.
