Sultanatul Omanului este un reper de stabilitate în rândul țărilor din Orientul Mijlociu. În cadrul serialului „Totul despre statele lumii”, Omanul face o notă distinctă prin politica de dezvoltare economică lansată în urmă cu jumătate de secol, precum și prin rezistența la presiunile politice externe. Monarhie absolutistă, cu o forță de muncă preponderent străină, țara are rezerve mari de petrol și gaze pe care le exploatează însă cu atenție.
Fost imperiu maritim, Omanul este cel mai vechi stat neîntrerupt independent din lumea arabă. Omanul este membru al Organizației Națiunilor Unite, al Ligii Arabe, al Consiliului de Cooperare al Golfului, al Mișcării Nealiniate și al Organizației pentru Cooperare Islamică. Are rezerve de petrol clasate pe locul 22 în clasamentele de economie mondială.
În 2010, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a clasat Omanul ca fiind cea mai bună națiune din lume în ceea ce privește dezvoltarea în ultimii 40 de ani.
Omanul este clasificat ca o economie cu venituri ridicate și, începând cu 2022, se află pe locul 64 în topul celor mai pașnice țări din lume, conform Indexului Global al Păcii.
Omanul, un premiu al marilor imperii
Istoria și dezvoltarea economică de astăzi a Omanului sunt indisolubil legate de poziționarea geografică a acestui stat arab din Orientul Mijlociu.
Sultanatul Oman – denumirea oficială a țării – , este un stat arab situată în Asia de Vest, pe coasta de sud-est a Peninsulei Arabice la confluența dintre Golful Persic și Marea Arabiei. Omanul are frontiere terestre comune cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Yemen și frontiere maritime comune cu Iranul și Pakistanul.
O mare parte din interiorul țării se încadrează în regiunea nisipoasă, lipsită de copaci și în mare parte lipsită de apă din Peninsula Arabică, cunoscută sub numele de Rubʿ al-Khali. Regiunea este și azi încă domeniul nomazilor beduini, deși astăzi este străbătută și de conducte de petrol și gaze.
În contrast cu interiorul auster, regiunile de coastă sunt mult mai ospitaliere. Coasta nordică luxuriantă a Omanului se află între mare și munții din interior. Această regiune fertilă și plină de verdeață este cunoscută pentru strugurii și alte produse, la fel ca și regiunea Dhofar din sudul țării. Capitala, Muscat, se află de-a lungul coastei de nord. Îmbinând arhitectura modernă și tradițională, orașul are vedere spre Golful Oman și servește drept port și centru comercial. Muscat a fost timp de secole principalul port din regiunea Golfului Persic.
Renumit în antichitate pentru tămâie și prelucrarea metalelor, Omanul ocupă o locație importantă din punct de vedere strategic, fapt pentru care a fost mult timp un premiu pentru constructorii de imperii.
Monarhia ereditară rezistă de secole
În secolul al XVI-lea, Muscat a fost confiscat de Portugalia, care a deținut orașul până în 1650. În secolul al XVIII-lea, dinastia Āl Bū Saʿīd a alungat o ocupație persană și a stabilit controlul Omanului asupra unei mari părți a Golfului Persic.
Omanul este o monarhie absolută condusă de un sultan, puterea fiind transmisă pe linie masculină. Qaboos bin Said a fost sultan din 1970 până la moartea sa, la 10 ianuarie 2020. Qaboos bin Said, care a murit fără copii, l-a numit pe vărul său, Haitham bin Tariq, drept succesor într-o scrisoare, iar familia l-a confirmat ca fiind noul sultan al Omanului.
Dinastia Āl Bū Saʿīd a trecut prin multe turbulențe politice, dar și-a păstrat puterea până în secolul XXI – în mare parte prin menținerea unor relații strânse cu Regatul Unit -, însă dinastia a fost reticentă în a deschide țara către inovație. Modernizarea semnificativă a început abia după lovitura de stat din 1970, care l-a adus la putere pe Qaboos bin Said (Qābūs ibn Saʿīd), moment în care Omanul a început rapid să dezvolte o economie avansată. Țara, cândva insulară, încurajează acum în mod activ turismul, iar călătorii vin de departe pentru a se bucura de ospitalitatea și de peisajele sale neatinse.
Omanul este guvernat de o monarhie (sultanat) cu două organisme consultative. Sultanul este șeful statului și, deși îndeplinește și funcția de prim-ministru, poate numi la rândul său un prim-ministru, dacă dorește. Sultanul este asistat de un Consiliu de Miniștri (Majlis al-Wuzarāʾ), ai cărui membri îi numește de obicei dintre comercianții din Muscat, reprezentanți informali ai triburilor din interior și din Dhofaris.
Adunarea Consultativă, formată de sultan în 1981, a fost înlocuită în 1991 cu un Consiliu Consultativ (Majlis al-Shūrā), ai cărui membri au fost la început numiți și apoi aleși din câteva zeci de districte (wilāyāt); femeile din câteva circumscripții au primit dreptul de a face parte din consiliu. În 1996, sultanul a anunțat instituirea Legii fundamentale a statului, prima constituție scrisă a țării, care a conturat un nou sistem de guvernare ce includea un legislativ bicameral, Consiliul Omanului.
Totodată, aceasta a clarificat procesul de succesiune și a extins dreptul de a fi în funcție pentru toate femeile din Oman. Consiliul Omanului este format din Consiliul Consultativ, care funcționează ca o cameră inferioară, și din nou creatul Consiliu de Stat (Majlis al-Dawlah), care funcționează ca o cameră superioară, ai cărui membri sunt numiți de sultan. Alegerile pentru Consiliul Consultativ au loc începând din 1994. La început, votul a fost limitat la persoanele alese de guvern. Numărul de alegători eligibili a fost inițial de 50.000 în 1994 și de 175.000 în 2000.
Votul universal pentru cetățenii cu vârsta de cel puțin 21 de ani a fost introdus abia în 2003. Deși are un sistem politic bicameral, în Oman nu există partide politice.
O populația majoritar urbană și o minoritate seminomadă
Mai mult de jumătate din populația Omanului este arabă. Cu toate acestea, un număr mare de etnici Baloch – care au migrat în Oman din Iran și Pakistan în ultimele secole – trăiesc în apropiere de coastă, în Al-Bāṭinah. Zona urbană Muscat-Maṭraḥ găzduiește de mult timp un număr semnificativ de etnici persani și de comercianți de origine sud-asiatică, dintre care unii locuiesc, de asemenea, de-a lungul Al-Bāṭinah. Notabili printre aceștia din urmă sunt Liwātiyyah, care au venit inițial din Sindh (acum în Pakistan), dar care trăiesc în Oman de secole.
Câteva grupuri arabe mari predomină de-a lungul câmpiei de coastă din Dhofar. Locuitorii din munții Dhofar sunt cunoscuți sub numele de jibālīs, sau „oameni ai munților”. Aceștia sunt distinși din punct de vedere etnic de arabii de coastă și se crede că sunt descendenți ai oamenilor din zonele muntoase din Yemen.
Populația din Oman este în principal urbană, dar are o serie de așezări rurale tradiționale. Acestea sunt situate de obicei în apropierea poalelor munților Ḥajar.
Orașele gemene Muscat și Maṭraḥ se află la capătul estic al Al-Bāṭinah, ambele sunt porturi vechi, dar au fuzionat pentru a deveni un centru metropolitan important. Al-Bāṭinah este cea mai dens populată zonă a țării. La est, singurul oraș important este Ṣūr, un port bine protejat, care este încă un centru notabil pentru pescuit și construcții de bărci.
Regiunea centrală din interiorul Omanului este formată din văi irigate situate între munți și deșert și este, de asemenea, una dintre cele mai dens populate zone. Unii dintre locuitorii din Dhofar sunt concentrați în orașele de pe coastă, în timp ce alții sunt păstori seminomazi de vite în munți. O mică populație nomadă locuiește pe platourile interioare de-a lungul Rubʿ al-Khali.
Omanul are una dintre cele mai mari rate de natalitate dintre statele din Golful Persic. Această natalitate crescută, combinată cu o rată relativ scăzută a mortalității, a dat țării o rată de creștere naturală care depășește cu mult media Orientului Mijlociu și chiar media mondială.
Speranța de viață este în medie de aproximativ 75 de ani, iar la sfârșitul anului 2021, populația Omanului depășise 4,5 milioane de locuitori.
Societatea omaniană este în mare parte tribalăși cuprinde trei identități majore: cea a tribului, a credinței Ibadi și a comerțului maritim. Primele două identități sunt strâns legate de tradiție și sunt predominante mai ales în interiorul țării, din cauza perioadelor îndelungate de izolare. Cea de-a treia identitate aparține mai ales orașului Muscat și zonelor de coastă ale Omanului și este reflectată de afaceri, comerț și de originile diverse ale multor omanieni, care își au rădăcinile în Baloch, Al-Lawatia, Persia și Zanzibarul istoric omanian.
Modernizarea țării a început în anii ’70
Din 1970, un număr tot mai mare de străini au venit să locuiască în țară, în special în capitală. Printre aceștia se numără oameni de afaceri occidentali, precum și consilieri guvernamentali, ofițeri de armată și muncitori din subcontinentul indian, Filipine și alte țări asiatice. Începând cu anii 1980, guvernul a urmat o politică denumită „omanizare”, pentru a reduce dependența țării de forța de muncă străină și pentru a crește oportunitățile de angajare pentru cetățenii Omanului.
Mutarea în orașe și întoarcerea din străinătate a locuitorilor Omanului în anii 1970 au generat o criză severă de locuințe. În 1973, guvernul a instituit un program pentru construcția de locuințe pentru cei cu venituri limitate.
Banca pentru locuințe din Oman a fost înființată în 1998 pentru a finanța achiziționarea, construirea sau renovarea de proprietăți rezidențiale pentru cei cu venituri reduse. Locuințele tradiționale din Al-Bāṭinah, care constau adesea din colibe din lemn de palmier, în contrast cu structurile din cărămizi de lut din interior, au fost înlocuite în mare parte cu locuințe mai moderne din beton, deși au fost păstrate elemente ale arhitecturii regionale tradiționale.
Și educația a cunoscut un proces de modernizare dramatic începând din 1970, când existau doar trei școli primare și puține fete erau școlarizate. În prezent, aproximativ trei sferturi dintre copiii de vârstă școlară primară și mai mult de două treimi dintre copiii de vârstă secundară sunt înscriși, iar aproape jumătate dintre aceștia sunt de sex feminin.
Educația este gratuită pentru toți locuitorii Omanului, dar nu este încă obligatorie. Aproximativ trei sferturi din populația adultă a Omanului este alfabetizată. Universitatea națională a țării, Universitatea Sultan Qaboos, a fost deschisă la Muscat în 1986 iar țara are, de asemenea, mai multe colegii private.
Guvernul de după 1970 a îmbunătățit și asistența medicală în întreaga țară și a instituit un serviciu național de sănătate gratuit. Noul regim a construit spitale, centre de sănătate și dispensare și a creat și dotat echipe medicale mobile pentru a deservi zonele îndepărtate. Cheltuielile guvernamentale au crescut constant pentru serviciile de sănătate, securitate socială și bunăstare.
Din 1970, Omanul a dus o politică externă moderată și și-a extins relațiile diplomatice. Sultanatul se numără printre puținele țări arabe care au menținut legături de prietenie cu Iranul. WikiLeaks a dezvăluit telegrame diplomatice americane care afirmă că Omanul a ajutat la eliberarea marinarilor britanici capturați de marina iraniană în 2007. Aceleași telegrame prezintă, de asemenea, guvernul Omanului ca dorind să mențină relații cordiale cu Iranul și ca rezistând în mod constant presiunilor diplomatice ale SUA de a adopta o poziție mai fermă față de această țară.
O țară majoritar musulmană
Majoritatea covârșitoare a locuitorilor Omannului sunt musulmani. Ramura Ibāḍī a islamului, un grup khārijit moderat, revendică cei mai mulți adepți.
În ceea ce privește credința și ritualul, Ibāḍismul este apropiat de islamul sunnit (ramura majoră a islamului), deosebindu-se prin accentul pus pe un imam ales, mai degrabă decât pe un imam ereditar, ca lider spiritual și temporal al comunității Ibāḍī.
Arabii non-îbāḍī și baloșii sunt în majoritate sunniți. Cei din comunitățile din Asia de Sud sunt în principal șiiʿi, deși câțiva sunt hinduși.
Economia Omanului este dependentă de exporturile de petrol
Omanul a fost și mai este, pe alocuri, o țară rurală, cu o agricultură de subzisență, în care pescuitul și comerțul de peste mări sunt încă importante pentru populațiile de coastă.
Petrolul în cantități comerciale a fost descoperit în Oman în 1964 și a fost exportat pentru prima dată în 1967. Ulterior, producția și exportul de petrol au ajuns rapid să domine economia țării. Veniturile din petrol reprezintă aproximativ două cincimi din produsul intern brut (PIB) și aproximativ trei sferturi din veniturile guvernului.
Anticipând o eventuală epuizare a rezervelor de petrol, guvernul a inițiat în 1996 un plan pentru era post-petrol care se concentra pe dezvoltarea resurselor de gaze naturale ale țării pentru a alimenta industria internă și pentru export sub formă de gaz natural lichefiat (GNL).
De asemenea, Omanul a căutat să își diversifice și să își privatizeze economia, pe lângă punerea în aplicare a politicii sale de „omanizare” a forței de muncă. Până la sfârșitul anilor 1990, planul de privatizare a avansat mai mult decât cele din celelalte state ale Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG) – Kuweit, Qatar, Arabia Saudită, Bahrain și Emiratele Arabe Unite. Caracteristicile notabile ale programului au inclus extinderea pieței bursiere a țării, vânzarea mai multor companii deținute de guvern și crearea unui mediu investițional mai liberal. Dezvoltarea țării a fost ajutată în parte de CCG.
Începând din perioada protestelor Primăverii Arabe, din 2011, ale cărei efecte sunt vizbile în mai multe țări din Orientul Mijlociu, guvernul Omanului a investit masiv în creșterea nivelului de bunăstare socială a țării. Creșterea cheltuielilor a îngreunat menținerea unei balanțe de plăți pozitive pentru guvern, în special la mijlocul anilor 2010, când o scădere a prețurilor petrolului a dus la o reducere semnificativă a veniturilor.
Guvernul a investit în reducerea dependenței de importurile de alimente
Agricultura este practicată în principal pentru subzistență și angajează doar aproximativ 5% din populație. Sistemul de irigații falaj a sprijinit mult timp o abordare a culturilor pe trei niveluri (trei culturi crescute la înălțimi diferite în cadrul aceleiași parcele), cu palmieri de curmale deasupra; tei, bananieri sau mango la nivelul de mijloc; și lucernă, grâu și sorg la nivelul solului.
Legumele, pepenii, bananele și curmalii sunt cele mai importante culturi ale țării. Lămâile care sunt cultivate în oazele din interior sunt comercializate pentru peștele din zonele de coastă, precum și exportate în străinătate. Strugurii, nucile, piersicile și alte fructe sunt cultivate pe platourile montane înalte; Dhofar produce, de asemenea, nuci de cocos și papaya. Deși producția agricolă satisface unele nevoi locale, majoritatea alimentelor trebuie să fie importate. Multe familii rurale cresc capre, iar Omanul este bine cunoscut pentru creșterea cămilelor. Bovinele sunt crescute în toate zonele muntoase din Dhofar.
Emigrarea unei mari părți a forței de muncă în țările vecine înainte de 1970 a făcut ca terenurile să rămână în paragină, iar sistemele de irigații să se deterioreze. În încercarea de a reduce dependența țării de importurile de alimente, guvernul a încercat să stimuleze producția agricolă prin înființarea unor stațiuni de cercetare și ferme model de-a lungul coastei Al-Bāṭinah și în Dhofar, precum și a unor fabrici de prelucrare la Al-Rustāq și Nizwā.
De asemenea, guvernul a încurajat dezvoltarea pescuitului comercial prin furnizarea de bărci și motoare, facilități de depozitare la rece și transport. În anii 1990, Statele Unite au oferit Omanului un ajutor pentru a contribui la dezvoltarea zonelor de pescuit cu potențial mare din Golful Oman și din Marea Arabiei.
Resursele de petrol sunt exploatate cu atenție
Producția de țiței a fost ridicată în timpul boom-ului petrolier din anii 1970, iar scăderea prețurilor petrolului în anii 1980 a determinat guvernul să crească și mai mult producția în încercarea de a menține veniturile.
Totuși, această politică a fost inversată în 1986, când Omanul a urmat exemplul Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) și a încercat să susțină nivelul prețurilor prin reduceri de producție menite să diminueze oferta mondială de petrol. Producția a crescut din nou în anii 1990, iar la începutul secolului XXI producția de petrol a țării era de aproximativ trei ori mai mare decât cea din anii 1970. Cu toate acestea, Omanul rămâne încă mult în urma rândurilor celor mai mari exportatori de petrol din lume.
Proiectele de explorare care au început la mijlocul anilor 1980 pentru a descoperi mai multe gaze naturale neasociate s-au dovedit a fi de succes, iar conductele au fost construite de la zăcămintele de gaze de la Yibāl la Muscat și Ṣuḥār și la Izkī. La sfârșitul anilor 1990, rezervele cunoscute de gaze naturale erau duble față de cele de la mai puțin de un deceniu înainte. La Qalhāt a fost deschisă o instalație de lichefiere a gazelor naturale, iar în 2000 Oman a început să exporte GNL.
Economia Omanului se concentrează pe îmbunătățirea infrastructurii țării
Petrolul nu este singura industrie extractivă din Oman. Mai multe mine de cupru și o topitorie au fost deschise la începutul anilor 1980 într-un sit minier antic de lângă Ṣuḥār, dar nivelurile de producție au scăzut considerabil.
Cromitul este, de asemenea, exploatat în cantități mici. Zăcămintele de cărbune de la Al-Kāmil au fost explorate în vederea unei potențiale exploatări și utilizări, în special pentru a genera energie electrică.
Produsele manufacturiere non-petroliere ale Omanului includ produse minerale nemetalice, produse alimentare, precum și produse chimice și produse chimice. Dezvoltarea industrială, practic inexistentă înainte de 1970, a început odată cu o schimbare de guvern care a pus capăt anilor de izolare în Oman.
De atunci, întregul efort industrial a fost orientat spre proiecte care îmbunătățesc infrastructura țării, cum ar fi generatoare electrice, complexe de desalinizare și fabrici de ciment în împrejurimile orașelor Muscat și Ṣalālah.
Planurile guvernamentale cincinale succesive au pus accentul pe dezvoltarea sectorului privat, precum și pe asocierile în participație cu guvernul. Între timp, practicarea meșteșugurilor tradiționale (țesutul, olăritul, construcția de bărci și prelucrarea aurului și argintului) a fost în declin.
Banca Centrală a Omanului este principalul organism monetar și de reglementare bancară al țării. Înființată în 1974, aceasta emite și reglementează moneda națională, rialul omanez, gestionează conturile guvernului și acționează ca împrumutător de ultimă instanță.
Țara dispune de bănci comerciale și de dezvoltare, iar o serie de bănci străine își desfășoară activitatea în această țară. În 1988 a fost deschisă o bursă de valori, piața de valori mobiliare din Muscat.
Qatarul, principalul partener comercial din Orientul Mijlociu
Petrolul brut, petrolul rafinat și gazele naturale reprezintă cea mai mare parte a exporturilor, în timp ce importurile constau în principal în mașini și echipamente de transport, produse manufacturate de bază și produse alimentare.
Unele produse manufacturate sunt, de asemenea, exportate. Printre principalii parteneri comerciali ai țării se numără Emiratele Arabe Unite, China, Japonia, Arabia Saudită și India. Relația sa comercială cu Qatarul a crescut semnificativ după 2017, când acesta din urmă a fost supus unei blocade din partea vecinilor săi și a căutat noi parteneri comerciali.
Omanul este membru al Organizației Mondiale a Comerțului din anul 2000 și se bucură de comerț fără taxe.
Omanul deține principalele porturi din Golful Persic
Omanul are mai multe porturi, în special Portul Qaboos din Maṭraḥ, Ṣalālah (cunoscut anterior sub numele de Port Raysūt) și Al-Faḥl, toate construite după 1970. La sfârșitul anilor 1990 au început lucrările de modernizare și extindere a portului industrial din Ṣuḥār. Și Ṣalālah a fost supus unor renovări majore, iar în 1998 a fost deschis devenind unul dintre cele mai mari terminale de containere din lume. Portul este considerat de către expeditorii internaționali ca fiind destinația preferată de descărcare din Golful Persic. Un comerț intercostier semnificativ se desfășoară cu ajutorul dhow-urilor tradiționale din lemn.
Cele două aeroporturi principale sunt situate la Al-Sīb, la aproximativ 30 km de Muscat, și la Ṣalālah. Oman Air este compania aeriană emblematică a guvernului și operează atât pe plan intern, cât și internațional.
Din 1970, a fost construită o rețea modernă de drumuri asfaltate și pietruite, pornind de la aproape nimic, pentru a lega toate așezările principale ale țării; aproximativ un sfert din această rețea este asfaltată. Țara nu are căi ferate, deși din 2008 există planuri de construire a unei rețele feroviare la nivel național care să se conecteze la o rețea feroviară regională între statele membre ale CCG.
Omantel, companie deținută de guvern (cunoscută anterior sub numele de General Telecommunications Organization), este principalul furnizor de telecomunicații din Oman. În anii 1990, acesta a instituit planuri care au crescut numărul de linii telefonice, a extins rețeaua de fibră optică și a introdus tehnologia digitală. Internetul a devenit disponibil în 1997, cu Omantel ca furnizor oficial. Utilizarea telefoanelor mobile a crescut dramatic după ce Omantel și-a pierdut monopolul pe piața de telefonie mobilă în 2004. Legăturile prin satelit asigură o mare parte din comunicațiile internaționale ale țării.
Fără sindicate, fără greve, fără impozit pe venituri personale și proprietăți
Înainte de 1970, mii de locuitori ai Omanului au părăsit țara pentru a-și găsi de lucru în statele producătoare de petrol din apropiere. Ulterior s-au întors în țară, generând un fenomen de repatriere de masă.
Străinii au venit să lucreze în Oman pe măsură ce producția de petrol a crescut. Non-omanezii reprezintă aproximativ patru cincimi din forța de muncă. Femeile constituie o parte mică, dar în creștere, din forța de muncă.
În Oman nu există sindicate sau asociații sindicale, deși guvernul a creat comitete consultative pentru medierea nemulțumirilor, grevele fiind interzise. Ca în majoritatea țărilor din regiune, săptămâna de lucru este de sâmbătă până miercuri.
Veniturile personale și proprietățile nu sunt impozitate în Oman. Ratele de impozit pe profit sunt determinate de nivelul de proprietate – cu cât procentul de proprietate este mai mare, cu atât rata de impozitare este mai mică. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor 1990, guvernul a redus ratele pentru firmele cu capital străin pentru a încuraja investițiile.
Companiile petroliere sunt impozitate separat de către Ministerul Petrolului și Minelor. În coordonare cu CCG, Omanul a impus accize mari la băuturile carbogazoase, produsele din tutun, băuturile energizante, alcoolul și carnea de porc în 2019 și a implementat o taxă pe valoarea adăugată de 5% în 2021.
Poziția Omanului în clasamentele de economie mondială
În 2020, Omanul a ocupat locul 70 în lume în ceea ce privește PIB-ul, locul 62 în ceea ce privește exporturile totale, locul 67 în ceea ce privește importurile totale, locul 65 în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor și locul 73 în ceea ce privește cea mai complexă economie mondială, conform indicelui de complexitate economică (ECI).
Principalele exporturi ale Omanului sunt:
– petrol brut (13,3 miliarde de dolari),
– gaze petroliere (4,4 miliarde de dolari),
– petrol rafinat (2,39 miliarde de dolari),
– fier semiprelucrat (1,03 miliarde de dolari)
– îngrășăminte azotate (957 milioane de dolari).
Principalele destinații de export au fost: China (13,8 miliarde de dolari), India (2,77 miliarde de dolari), Coreea de Sud (1,93 miliarde de dolari), Emiratele Arabe Unite (1,75 miliarde de dolari) și Arabia Saudită (1,57 miliarde de dolari).
Valoarea totală a exporturilor în 2020 a fost 30,6 miliarde de dolari.
În ceea ce privește importurile, ierarhia se prezintă astfel:
– automobile (2,21 miliarde de dolari),
– echipamente de radiodifuziune (1,08 miliarde de dolari),
– petrol rafinat (937 milioane de dolari),
– mașini cu funcții individuale (724 milioane de dolari)
– minereu de fier (656 milioane de dolari).
Principalele țări din care se realizează importurile sunt: Emiratele Arabe Unite (9,69 miliarde de dolari), China (3,08 miliarde de dolari), India (2,31 miliarde de dolari), Japonia (1,28 miliarde de dolari) și Statele Unite (1,08 miliarde de dolari).
Valoarea totală a importurilor în 2020 a fost 26,9 miliarde de dolari.
Serviciile generează jumătate din valoarea PIB
Serviciile, inclusiv administrația publică și apărarea, reprezintă aproximativ jumătate din valoarea PIB-ului și angajează mai mult de două cincimi din forța de muncă.
Forțele armate ale sultanului, formate în 1958 din mai multe regimente mai mici, au crescut din 1970 până la peste 40.000 de oameni, stimulate în parte de o rebeliune cea a avut loc în regiunea Dhofar în perioada 1964-1975.
Omanul menține, de asemenea, o mică forță aeriană și o forță maritimă de mici dimensiuni și dispune de unele dintre cele mai sofisticate echipamente militare disponibile. Sultanul este comandantul suprem al forțelor armate.
În mod tradițional, armata s-a bazat în mare măsură pe consilieri și ofițeri străini, majoritatea britanici. Statele Unite și Regatul Unit au menținut ocazional o mică prezență militară în țară.
În ciuda deficitelor frecvente ale balanței de plăți a țării, cheltuielile pentru apărare constituie în mod constant o parte semnificativă din bugetul total. Turismul contribuie doar cu o mică parte din PIB-ul Omanului. Cu toate acestea, guvernul a promovat tot mai agresiv acest sector în încercarea de a diversifica și mai mult economia, conform datelor Britannica.