Palestina, cunoscut drept Canaanul biblic, este o regiune situată la capătul estic al Mării Mediterane, în Orientul Mijlociu. Țara se întinde la est până la râul Iordan, la nord până la granița dintre Israel și Liban, la vest până la Marea Mediterană și la sud până în deșertul Negev, ajungând până la Golful Aqaba. Statutul politic și zona geografică desemnată prin acest termen s-au schimbat considerabil pe parcursul ultimilor 3.000 de ani. Granița estică a fost deosebit de fluidă, fiind adesea înțeleasă ca fiind situată la est de Iordan și extinzându-se uneori până la marginea deșertului Arabiei. Aceasta are o populație de aproximativ 4,5 milioane de persoane.
Palestina cuprinde părți din Israelul modern și teritoriile palestiniene Fâșia Gaza (de-a lungul coastei Mării Mediterane) și Cisiordania (la vest de râul Iordan).
Un teritoriu al contrastelor puternice, Palestina include Marea Moartă, care este cel mai scăzut punct natural de altitudine de pe Pământ, și vârfuri muntoase mai înalte de 610 m deasupra nivelului mării. În secolele al XX-lea și al XXI-lea, a fost obiectul unor revendicări conflictuale ale mișcărilor naționale evreiești și arabe. Regiunea este sacră pentru iudaism, creștinism și islam. Colonizată încă din preistorie timpurie, în principal de grupuri semitice, a fost ocupată în perioada biblică de regatele Israel, Iuda și Iudeea. Ulterior, a fost ocupată de aproape toate puterile din Orientul Mijlociu, inclusiv de asirieni, perși, romani, bizantini, cruciați și otomani. După încheierea Primului Război Mondial (1914-18), a fost guvernat de Marea Britanie – din 1922, sub mandatul Ligii Națiunilor – până în 1948, când a fost proclamat statul Israel. Armatele din Egipt, Transiordania, Siria și Irak au atacat chiar din a doua zi, dar acestea au fost înfrânte de armata israeliană.
Scurt istoric al Palestinei
Termenul de Palestina a fost asociat în diverse moduri și uneori în mod controversat cu această mică regiune, despre care unii au afirmat că include și Iordania. Atât zona geografică desemnată prin acest nume, cât și statutul politic al acesteia s-au schimbat pe parcursul a aproximativ trei milenii. Regiunea (sau cel puțin o parte din ea) este cunoscută și sub numele de Țara Sfântă și este considerată sacră în rândul evreilor, creștinilor și musulmanilor. Începând cu secolul al XX-lea, a fost obiectul unor revendicări contradictorii ale mișcărilor naționale evreiești și arabe, iar conflictul a dus la violențe prelungite și, în mai multe cazuri, la un război deschis.
Teritoriile care formează Autoritatea Națională Palestiniană s-au aflat în trecut sub control britanic. În 1948, în timpul războiului declanșat de șapte țări arabe împotriva noului stat Israel (imediat după proclamația independenței sale), Cisiordania a fost ocupată de Iordania, iar Fâșia Gaza de Egipt.
În Războiul de șase zile din 1967, Iordania a pierdut Cisiordania (cu tot cu Ierusalimul de Est) și Egiptul a pierdut Fâșia Gaza, care au fost ocupate de armata israeliană. Prin acordurile de la Oslo s-a decis acordarea statutului actual de autonomie la o parte din aceste două teritorii.
Cuvântul Palestina provine de la Philistia, numele dat de scriitorii greci țării filistenilor, care în secolul al XII-lea î.Hr. ocupau o mică de pământ pe coasta sudică, între Tel Aviv-Yafo și Gaza de astăzi. Numele a fost reînviat de romani în secolul al II-lea d.Hr. în „Syria Palaestina”, desemnând porțiunea sudică a provinciei Siria, și a ajuns de acolo în limba arabă, unde a fost folosit pentru a descrie regiunea cel puțin de la începutul erei islamice. După epoca romană, denumirea nu a avut un statut oficial până după Primul Război Mondial și sfârșitul dominației Imperiului Otoman, când a fost adoptată pentru una dintre regiunile mandatate Marii Britanii; pe lângă o zonă care cuprindea aproximativ Israelul și Cisiordania de astăzi, mandatul includea și teritoriul de la est de râul Iordan care constituie în prezent Regatul Hașimit al Iordaniei, pe care Marea Britanie l-a plasat sub o administrație separată de cea a Palestinei imediat după ce a primit mandatul pentru acest teritoriu.
Numele Palestina a fost mult timp folosit ca termen general pentru a desemna o regiune tradițională, dar această utilizare nu implică limite precise. Percepția a ceea ce constituie granița estică a Palestinei a fost deosebit de fluidă, deși frontiera a fost frecvent percepută ca fiind situată la est de râul Iordan, extinzându-se uneori până la marginea deșertului Arabiei. Cu toate acestea, în accepțiunea contemporană, Palestina este în general definită ca o regiune delimitată la est de râul Iordan, la nord de granița dintre Israelul modern și Liban, la vest de Marea Mediterană (inclusiv coasta Gaza) și la sud de Negev, cu cea mai sudică extensie a sa ajungând până la Golful Aqaba.
Importanța strategică a zonei este imensă, prin ea trec principalele drumuri din Egipt până în Siria și de la Marea Mediterană până la dealurile de dincolo de râul Iordan. Așezările depind strâns de apă, care nu este aproape niciodată abundentă. Precipitațiile, care sosesc în jumătatea rece a anului, scad în general în cantitate de la nord la sud și de pe coastă spre interior. Râurile perene sunt puține, iar deficitul de apă este agravat de natura poroasă a rocilor calcaroase de pe o mare parte a țării, scrie Britannica.
Autoritatea Națională Palestiniană, organismul care autoguvernează regiunea din 1994
Autoritatea Națională Palestiniană (as-Sulṭa al-Waṭanīya al-Filasṭīnīya) este organismul interimar de autoguvernare înființat în 1994 ca urmare a Acordului Gaza-Jericho să guverneze Fâșia Gaza (360 kmp) și 41% din teritoriul Cisiordaniei: Zonele A (972 kmp) și B (1.344 kmp – în colaborare cu Israelul) ca urmare a Acordurilor de la Oslo. În urma alegerilor din 2006 și conflictului ulterior din Gaza între organizațiile Fatah și Hamas, autoritatea sa s-a extins numai în zonele A și B din Cisiordania. Fâșia Gaza a ajuns sub controlul exclusiv al organizației islamiste Hamas. Din ianuarie 2013, Autoritatea Palestiniană controlată de Fatah și-a limitat încercările de tratative cu Israelul și a început să utilizeze numele de „Statul Palestina” pe documentele oficiale, în urma unui vot al Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 2012 prin care a primit statutul de „stat observator nemembru al ONU”. Rezoluția a fost adoptată cu 138 de voturi pentru, 9 împotrivă și 41 de abțineri.
Autoritatea Palestiniană este o regiune politică autonomă care se exercită pe majoritatea teritoriului Cisiordaniei și în Fâșia Gaza. În Cisiordania există numeroase mici enclave, cu așezări sau colonii agricole și urbane israeliene înființate după 1967. În afara Israelului, teritoriul se învecinează cu Egiptul, Iordania și Marea Mediterană. Statutul de autonomie al Autorității Palestiniene garantează, în viitor, un control palestinian asupra graniței cu Iordania (în prezent controlul este deținut de Israel). Controlul graniței cu Egiptul este exercitat de palestinieni. Autoritatea Națională Palestiniană nu este identică cu Statul Palestina proclamat în exil la Alger de Yasser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei în noiembrie 1988, în schimb acel stat declarat independent a fost de atunci recunoscut de 96 state. Reprezentanțele diplomatice ale Organizației de Eliberare a Palestinei în acele state au devenit ambasade ale Statului Palestina, încă neconstituit ca atare pe o parte din teritoriul Palestinei istorice. Alte 12 state și Uniunea Europeană au stabilit un anumit grad de relații diplomatice cu Organizația de Eliberare a Palestinei.
Autoritatea Națională Palestiniană, formată în virtutea acordurilor de la Oslo dintre Organizația de Eliberarea Palestinei și Israel, care s-au recunoscut reciproc, urma în viitor, din punctul de vedere al arabilor palestineni, să devină baza pentru constituirea statului arab numit Palestina. Între timp, lucrurile s-au complicat în această zonă din Orientul Mijlociu: numeroase atentate teroriste palestinene contra populației civile israeliene și a armatei israeliene, cea de-a doua revoltă Intifada din 2000-2004, continuarea construirii sau a extinderii unor așezări israeliene în diverse enclave din Cisiordania, retragerea unilateral a Israelului din Fâșia Gaza, victoria electorală a mișcării islamice iredentiste Hamas în cadrul Autorității Naționale Palestiniene, precum și preluarea cu forța a controlului Fâșiei Gaza de către această organizație. Aceste evenimente au dus la blocarea procesului de pace între Israel și arabii palestineni și la amânarea constituirii statului arab palestinian independent care ar fi urmat să conviețuiască în pace cu statul evreiesc vecin.
Populația Palestinei, în mare majoritate arabă
Majoritatea locuitorilor Autorității Naționale Palestiniene sunt palestinieni arabi. În 2018, țara avea o populație de 4,5 milioane de persoane. În urma fondării unor colonii, începând cu 1967, circa 450.000 de evrei israelieni (2016 – fără Ierusalimul de Est) locuiesc în teritorii disputate între Israel și Autoritatea Națională Palestiniană. Construirea coloniilor reprezintă unul dintre punctele-cheie ale conflictului din Orientul Mijlociu.
Geografia socială a Palestinei moderne, în special a zonei de la vest de râul Iordan, a fost puternic afectată de schimbările politice dramatice și de războaiele care au adus această mică regiune în atenția lumii. La începutul secolului XXI, evreii israelieni constituiau aproximativ jumătate din populația de la vest de Iordan, în timp ce arabii palestinieni – musulmani, creștini și druzi – și alte minorități mai mici reprezentau restul. Populația evreiască este compusă din ce în ce mai mult din persoane născute chiar în Israel, deși milioane de imigranți au sosit de la înființarea statului Israel în 1948. Populația arabă descinde din arabii care au trăit în zonă în perioada mandatului și, în majoritatea cazurilor, cu secole înainte de această perioadă. Majoritatea evreilor și a arabilor sunt acum urbanizați.
Potrivit naționaliștilor evrei (sioniști), iudaismul constituie o bază atât pentru identitatea religioasă, cât și pentru cea națională (etnică). Naționaliștii palestinieni subliniază, de obicei, că identitatea lor comună ca arabi transcende diversitatea religioasă a comunității lor. Atât arabii musulmani, care constituie aproximativ 18% din populația israeliană, cât și arabii creștini, aproximativ 2%, se identifică în primul rând ca fiind arabi.
Majoritatea arabă care locuiește în Cisiordania și în Fâșia Gaza și un număr și mai mare de palestinieni arabi care trăiesc în afara zonei (mulți dintre ei în țări învecinate, cum ar fi Libanul) s-au opus cu tărie controlului israelian și s-au temut de o eventuală anexare a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza de către Israel. Mulți coloniști israelieni evrei ideologici susțin o astfel de anexare și consideră că aceste terenuri aparțin în mod corespunzător Israelului. În 2005, îngrijorările arabe au fost parțial atenuate atunci când Israelul și-a finalizat retragerea din Fâșia Gaza și a predat controlul asupra teritoriului palestinienilor, dar populația israeliană din coloniile din Cisiordania aproape s-a dublat între 2005 și 2019.
Atât sioniștii, cât și naționaliștii arabi palestinieni au revendicat în diferite momente, începând cu secolul al XIX-lea, posesia de drept a zonei de la vest de râul Iordan. Rivalitatea dintre cele două grupuri și revendicările lor au fost cauzele majore ale numeroaselor conflicte arabo-israeliene și ale crizelor continue din regiune. Unii membri ai fiecărui grup încă mai fac astfel de revendicări radicale și care se exclud reciproc pentru controlul complet al zonei, în timp ce alții sunt mai dispuși să caute o soluție de compromis pașnică.
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, arabii palestinieni au avut parte de o renaștere arabă generală. Palestinienii au găsit oportunități în serviciul Imperiului Otoman, iar deputații palestinieni au făcut parte din parlamentele otomane din 1877, 1908, 1912 și 1914. Mai multe ziare arabe au apărut în țară înainte de 1914. Paginile acestora dezvăluie faptul că naționalismul arab și opoziția față de sionism erau puternice în rândul unor segmente ale intelectualității chiar înainte de Primul Război Mondial. Arabii căutau să pună capăt imigrației evreiești și achizițiilor de terenuri de către sioniști. Cu toate acestea, numărul coloniilor sioniste, subvenționate în mare parte de filantropul francez Edmond, baron de Rothschild, a crescut de la 19 în 1900 la 47 în 1918, chiar dacă majoritatea evreilor erau orășeni. Populația Palestinei, preponderent agricolă, era de aproximativ 690.000 de locuitori în 1914 (535.000 de musulmani; 70.000 de creștini, majoritatea arabi; și 85.000 de evrei).
Economie și circulație în Palestina
Atât dezvoltarea economică cât și cea comercială sunt îngreunate de fragmentarea teritoriului autorității în Cisiordania, dar și din cauză că mare parte din PIB – și așa mic datorită subdezvoltării economice – și donațiile din lumea întreagă nu ajung să contribuie la dezvoltarea economică, ci se folosesc la înarmare.
În Gaza se află un aeroport și un port. Un sistem de străzi face legătura între exclave, însă acesta este frecvent blocat de forțele de ordine israeliene, din cauza atacurilor teroriste arabe. Dezvoltarea economică și socială este foarte redusă. Populația palestiniană suferă din cauza lipsei canalizării, a drumurilor publice suficiente, a școlilor, grădinițelor și în general a locurilor de muncă în număr suficient. Preocupați cu înarmarea și obsedați de ideea distrugerii Israelului, liderii politici și administrativi palestinieni au făcut prea puțin pentru propria populație.
Gaza este una dintre cele mai aglomerate regiuni din lume, iar nivelul de trai, ridicat în timpul dominației israeliene, după mulți ani de administrație palestiniană a devenit inferior chiar și celui din state slab dezvoltate.
PIB-ul pe cap de locuitor în teritoriile palestiniene a crescut cu 7% pe an între 1968 și 1980, dar a încetinit în anii 1980. Între 1970 și 1991, speranța de viață a crescut de la 56 la 66 de ani, mortalitatea infantilă la 1.000 de persoane a scăzut de la 95 la 42, gospodăriile cu electricitate au crescut de la 30% la 85%, gospodăriile cu apă potabilă au crescut de la 15% la 90%, gospodăriile cu frigider au crescut de la 11% la 85%, iar gospodăriile cu mașină de spălat au crescut de la 23% în 1980 la 61% în 1991.
Condițiile economice din Cisiordania și Fâșia Gaza, unde activitatea economică a fost reglementată de Protocolul economic de la Paris din aprilie 1994 dintre Israel și Autoritatea Palestiniană, s-au deteriorat la începutul anilor 1990. PIB-ul real pe cap de locuitor pentru Cisiordania și Fâșia Gaza (WBGS) a scăzut cu 36,1% între 1992 și 1996, din cauza efectului combinat al scăderii veniturilor agregate și al creșterii demografice puternice. Scăderea activității economice s-a datorat politicilor israeliene de închidere ca răspuns la atacurile teroriste din Israel, care au perturbat relațiile stabilite anterior pe piața forței de muncă și a mărfurilor. Cel mai grav efect a fost apariția șomajului cronic. Ratele medii ale șomajului în anii 1980 erau în general sub 5%; în timp ce la jumătatea anilor 1990 acestea au crescut la peste 20%. După 1997, utilizarea de către Israel a închiderilor cuprinzătoare a scăzut și au fost puse în aplicare noi politici. În octombrie 1999, Israelul a permis deschiderea unui pasaj sigur între Cisiordania și Fâșia Gaza, în conformitate cu Acordul interimar din 1995. Aceste schimbări în desfășurarea activității economice au alimentat o redresare economică moderată în 1998-1999.
Ca urmare a blocadei israeliene, 85% dintre fabrici au fost închise sau au funcționat la mai puțin de 20% din capacitate. Se estimează că întreprinderile israeliene au pierdut 2 milioane de dolari pe zi din cauza închiderii, în timp ce Gaza a pierdut aproximativ 1 milion de dolari pe zi. Banca Mondială a estimat PIB-ul nominal al teritoriilor la 4 007 000 USD, iar cel al Israelului la 161 822 000 USD. Pe cap de locuitor, aceste cifre sunt de 1.036 USD și, respectiv, 22.563 USD pe an.
Timp de 30 de ani, Israelul a permis ca mii de palestinieni să intre în fiecare zi în țară pentru a lucra în construcții, agricultură și alte locuri de muncă pentru muncitori. În această perioadă, economia palestiniană a fost semnificativ mai mare decât cea a majorității statelor arabe[25] Până la mijlocul anilor 1990, până la 150.000 de persoane – aproximativ o cincime din forța de muncă palestiniană – au intrat în Israel în fiecare zi. După ce palestinienii au declanșat un val de atentate sinucigașe cu bombă, ideea separării de palestinieni a prins rădăcini în Israel. Israelul s-a trezit lipsit de forță de muncă și, treptat, i-a înlocuit pe majoritatea palestinienilor cu migranți din Thailanda, România și din alte părți.
În 2005, Ministerul de Finanțe al ANP a citat bariera israeliană din Cisiordania, a cărei construcție a început în a doua jumătate a anului 2002, ca fiind unul dintre motivele pentru activitatea economică palestiniană deprimată. Creșterea reală a PIB-ului în Cisiordania a scăzut substanțial în 2000, 2001 și 2002 și a crescut modest în 2003 și 2004. Banca Mondială a atribuit creșterea economică modestă din 2003 încoace „scăderii nivelului de violență, reducerii numărului de lovituri de stare de asediu și închiderilor mai previzibile (deși încă intense), precum și adaptării întreprinderilor palestiniene la contururile unei economii constrânse în Cisiordania”. În cadrul unui „scenariu de dezangajare”, Banca a prezis o rată de creștere reală de -0,2% în 2006 și de -0,6% în 2007.
În urma retragerii unilaterale a Israelului din Gaza, au existat penurii de pâine și de bunuri de bază din cauza închiderii punctului de trecere a frontierei al Mentar/Karni către Israel. Oferta Israelului de a deschide alte puncte de trecere a fost refuzată de autoritatea palestiniană condusă de Hamas.
În urma alegerilor legislative din ianuarie 2006, câștigate în mod decisiv de Hamas, Cvartetul (cu excepția Rusiei) a tăiat toate fondurile pentru Autoritatea Palestiniană condusă de prim-ministrul Ismail Haniyah (Hamas). AP avea un deficit lunar de numerar de 60-70 de milioane de dolari, după ce primea 50-55 de milioane de dolari pe lună de la Israel sub formă de impozite și taxe vamale percepute de funcționarii israelieni la frontiere. După alegeri, piața bursieră palestiniană a scăzut cu aproximativ 20%, iar AP și-a epuizat capacitatea de împrumut de la băncile locale. Israelul a încetat să mai transfere 55 de milioane de dolari din încasările fiscale către AP. Aceste fonduri reprezentau o treime din bugetul AP și plăteau salariile a 160.000 de funcționari publici palestinieni (printre care 60.000 de ofițeri de securitate și de poliție). Statele Unite și Uniunea Europeană au întrerupt ajutorul direct acordat AP, în timp ce SUA au impus o blocadă financiară asupra băncilor AP, împiedicând transferul unor fonduri ale Ligii Arabe (de exemplu, Arabia Saudită și Qatar). În mai 2006, sute de palestinieni au manifestat în Gaza și Cisiordania, cerând plata salariilor lor. Tensiunea dintre Hamas și Fatah a crescut ca urmare a acestei „presiuni economice” asupra AP.
În 2009, armata israeliană și-a eliminat punctul de control de la intrarea în Jenin, într-o serie de reduceri ale măsurilor de securitate. În septembrie 2012, activiștii UE au declarat că economia palestiniană „a pierdut accesul la 40% din Cisiordania, 82% din apele subterane și peste două treimi din pășunile sale” din cauza ocupației și a construcției de colonii.
Primul oraș palestinian planificat, numit Rawabi, este în construcție la nord de Ramallah, cu ajutorul fondurilor din Qatar. În 2013, schimburile comerciale dintre Israel și teritoriile palestiniene au fost evaluate la 20 de miliarde de dolari SUA anual.
Politica din Palestina
Principalul scop al politicii Autorității Naționale Palestiniene este înființarea unui stat al palestinienilor, cu capitala în Ierusalimul de Est (în arabă : al-Quds). Unele grupări palestiniene (de exemplu Hamas), consideră acest deziderat politic drept trădare și luptă pentru desființarea Israelului și crearea unui stat palestinian între Iordan și Marea Mediterană. Din cauza acestui disensiuni, atentatelor teroriste palestiniene le cad victime și palestinieni.
Autoritatea Națională Palestiniană, care are un statut de „Observator permanent” la ONU, tipărește pașapoarte și timbre proprii. Unele state, printre care, statele fostului grup sovietic, inclusiv România, acceptă ca misiunea de interese palestiniene să-și acorde titlul de Ambasadă.
Organizația pentru Eliberarea Palestinei
Un summit arab desfășurat la Cairo în 1964 a dus la formarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). O organizație politică umbrelă a mai multor grupuri palestiniene, OEP a pretins ulterior în mod constant că este singurul reprezentant al întregului popor palestinian. Primul său lider a fost Aḥmad Shuqayrī, un protejat al Egiptului. În carta sa din 1968 (Carta Națională a Palestinei sau Pactul), OEP și-a definit principiile și obiectivele de bază, dintre care cele mai importante erau dreptul la un stat independent, eliberarea totală a Palestinei și distrugerea statului Israel.
A fost înființat un Consiliu Național Palestinian (CNP), care să servească drept organ suprem, sau parlament, al OEP, și a fost format un comitet executiv pentru a gestiona activitățile OEP. Inițial, PNC a fost format din reprezentanți civili din diferite zone, inclusiv din Iordania, Cisiordania și statele din Golful Persic, dar în 1968 au fost adăugați reprezentanți ai organizațiilor de gherilă.
Cu câțiva ani înainte de crearea OLP, se formase o organizație secretă: Mișcarea de Eliberare Națională a Palestinei (Ḥarakat al-Taḥrīr al-Waṭanī al-Filasṭīnī), cunoscută după inversarea inițialelor sale arabe ca Fatah. Atât OLP, cât și Fatah au întreprins pregătirea unităților de gherilă pentru raiduri asupra Israelului. Pe lângă Fatah, cea mai mare și mai influentă organizație de gherilă, la sfârșitul anilor 1960 au mai apărut câteva altele. Cele mai importante au fost Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPLP), Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei (FDLP), Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei-Comandamentul General (FPLP-GC, o grupare scindată din FPLP) și al-Ṣāʿiqah (susținută de Siria). Aceste grupuri și-au unit forțele în cadrul OEP, în ciuda diferențelor dintre ele în ceea ce privește ideologia și tacticile (unele erau dedicate tacticilor în mod deschis teroriste). În 1969, Yasser Arafat, liderul Fatah, a devenit președinte al comitetului executiv al OEP și, astfel, șeful mișcării naționale palestiniene.
În ciuda diferențelor de tactică și ideologie, organizațiile de gherilă erau unite în respingerea oricărui acord politic care nu includea ceea ce ele caracterizau drept eliberarea totală a Palestinei și întoarcerea refugiaților în țara lor natală, obiective care urmau să fie atinse prin luptă armată. Cu toate acestea, purtătorii de cuvânt palestinieni au susținut că, deși urmăreau să desființeze Israelul și să purifice Palestina de sionism, ei căutau, de asemenea, să creeze un stat nesectar în care evreii, creștinii și musulmanii să poată trăi în condiții de egalitate. Majoritatea israelienilor s-au îndoit de sinceritatea sau de caracterul practic al acestui obiectiv și au considerat OEP ca fiind o organizație teroristă angajată să distrugă nu numai statul sionist, ci și pe evreii israelieni.
Fatah continuă să fie forța dominantă în cadrul OEP și al AP, deși apariția Hamas și victoria sa în alegerile pentru Consiliul Legislativ Palestinian (CLP) din 2006 au reprezentat o provocare serioasă pentru Fatah și OEP în ansamblu. Aceste linii facționale se reflectă, în diferite grade, în taberele de refugiați, în Ierusalim și în alegerile municipale și sindicale.
Luptele interne dintre Fatah și Hamas din 2007, combinate cu politica de separare a Israelului, au provocat diviziuni profunde în cadrul politicii palestiniene, lăsând Hamas ca guvern de facto în Gaza și Fatah la conducerea AP în Cisiordania.
Deși unii palestinieni s-au organizat și au acționat în afara sau dincolo de aceste linii facționale, politica este încă determinată în mare măsură de Fatah și Hamas. Duopolul pe care acestea îl exercită efectiv asupra sistemului politic palestinian în virtutea forței armelor și a rețelelor de patronaj extinse limitează și mai mult apariția unor noi inițiative politice.
Legea fundamentală a AP definește sistemul de guvernare palestinian ca fiind democratic, pluripartidist și pluralist. Cu toate acestea, absența unei legi privind partidele politice face aproape imposibilă înregistrarea de noi partide politice, deschiderea de conturi bancare asociate și colectarea de fonduri în mod legal. Între timp, cetățenii palestinieni din Israel s-au implicat în sistemul politic israelian încă din 1949 și și-au stabilit propriile forme bine stabilite de reprezentare locală.
Planul de împărțire al ONU: Israel și Palestina
La 31 august 1947, un raport majoritar al Comitetului Special al ONU pentru Palestina (UNSCOP) a recomandat ca regiunea să fie împărțită într-un stat arab și unul evreiesc, care, totuși, să păstreze o uniune economică. Ierusalimul și împrejurimile sale urmau să fie internaționale. Aceste recomandări au fost adoptate în mod substanțial cu o majoritate de două treimi de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 181, din 29 noiembrie 1947, o decizie care a fost posibilă în parte datorită unui acord între Statele Unite și Uniunea Sovietică privind împărțirea și în parte datorită presiunii exercitate asupra unor țări mici de către simpatizanții sioniști din Statele Unite. Toate țările asiatice islamice au votat împotriva împărțirii, iar o propunere arabă de a interoga Curtea Internațională de Justiție cu privire la competența Adunării Generale de a împărți o țară împotriva dorinței majorității locuitorilor săi (în 1946, în Palestina erau 1 269 000 de arabi și 678 000 de evrei) a fost respinsă la limită.
Sioniștii au salutat propunerea de împărțire atât pentru că recunoștea un stat evreu, cât și pentru că îi atribuia puțin peste jumătate din Palestina (la vest de Iordania). Ca și în 1937, arabii s-au opus cu înverșunare partiției atât din principiu, cât și pentru că aproape jumătate din populația statului evreu ar fi fost arabă. Rezoluția 181 a solicitat formarea Comisiei ONU pentru Palestina – căreia i-a încredințat sarcina de a selecta și supraveghea consiliile provizorii de guvernare pentru statele evreiesc și arab până la 1 aprilie 1948 – și a stabilit data de încetare a mandatului cel târziu la 1 august 1948. (Ulterior, britanicii au anunțat că mandatul se va încheia la 15 mai 1948).
Războiul civil din Palestina
La scurt timp după rezoluția ONU, au izbucnit lupte în Palestina. Sioniștii și-au mobilizat forțele și și-au redobândit eforturile pentru a aduce imigranți. În decembrie 1947, Liga Arabă s-a angajat să îi sprijine pe arabii palestinieni și a organizat o forță de 3.000 de voluntari. Războiul civil s-a extins, iar intervenția externă a crescut pe măsură ce dezintegrarea administrației britanice progresa.
Alarmate de continuarea luptelor, la începutul lunii martie 1948, Statele Unite și-au exprimat opoziția față de aplicarea cu forța a unei partiții. Un raport din 12 martie al Comisiei ONU pentru Palestina a declarat că înființarea unor consilii guvernamentale provizorii capabile să își îndeplinească funcțiile ar fi fost imposibilă până la 1 aprilie. Rezistența arabă față de partiție în principiu a împiedicat înființarea unui consiliu arab și, deși s-au făcut pași în vederea selectării consiliului evreiesc, comisia a raportat că acesta din urmă nu va putea să-și îndeplinească funcțiile așa cum se prevedea în rezoluție. Un obstacol total în calea eforturilor a fost refuzul Marii Britanii de a împărți cu comisia administrarea Palestinei în timpul perioadei de tranziție. La 19 martie, Statele Unite au cerut Comisiei ONU pentru Palestina să își suspende eforturile. La 30 martie, Statele Unite au propus să se declare un armistițiu și ca problema să fie analizată în continuare de Adunarea Generală.
Sioniștii, care insistau asupra obligativității partiției și erau neliniștiți de schimbarea politicii americane, au făcut un efort major pentru a-și înființa statul. Ei au lansat două ofensive în cursul lunii aprilie. Succesul acestor operațiuni a coincis aproximativ cu eșecul unui atac arab asupra așezării sioniste de la Mishmar Ha ʿEmeq; cu moartea în luptă a unui erou național arab, ʿAbd al-Qādir al-Ḥusaynī, aflat la comanda frontului din Ierusalim; și cu masacrarea, de către iruniști și membri ai bandei Stern, a locuitorilor civili din satul arab Dayr Yāsīn. La 22 aprilie, Haifa a căzut în mâinile sioniștilor, iar Jaffa, după un bombardament sever cu mortiere, s-a predat acestora la 13 mai. Simultan cu ofensivele lor militare, sioniștii au lansat o campanie de război psihologic. Arabii din Palestina, divizați, prost conduși și dependenți de armatele regulate ale statelor arabe, au fost demoralizați, iar eforturile lor de a împiedica împărțirea s-au prăbușit.
La 14 mai, ultimul înalt comisar britanic, generalul Sir Alan Cunningham, a părăsit Palestina. În aceeași zi a fost declarat statul Israel, care în câteva ore a obținut recunoașterea de facto din partea Statelor Unite și de jure din partea Uniunii Sovietice. La începutul zilei de 15 mai, unități ale armatelor regulate din Siria, Transiordania, Irak și Egipt au trecut granițele Palestinei.
Într-o serie de campanii care au alternat cu armistiții între mai și decembrie 1948, unitățile arabe au fost înfrânte, iar în vara anului 1949 Israelul a încheiat armistiții cu vecinii săi. De asemenea, Israelul fusese recunoscut de peste 50 de guverne din întreaga lume, aderase la Organizația Națiunilor Unite și își stabilise suveranitatea asupra a aproximativ 21.000 km pătrați (8.000 de mile pătrate) din fosta Palestina sub mandat la vest de râul Iordan. Restul de 5.200 km pătrați (2.000 de mile pătrate) au fost împărțite între Transiordania și Egipt. Transiordania a păstrat terenurile de pe malul vestic al râului Iordan, inclusiv porțiunea estică a Ierusalimului (Ierusalimul de Est), deși anexarea acestor terenuri în 1950 nu a fost în general recunoscută ca fiind legitimă. În 1949, numele țării extinse a fost schimbat în Regatul Hașimit al Iordaniei. Egiptul a păstrat controlul, dar nu a anexat, o mică zonă de pe coasta mediteraneană care a devenit cunoscută sub numele de Fâșia Gaza. Comunitatea arabă palestiniană a încetat să mai existe ca entitate socială și politică coerentă.
Împărțirea Palestinei și consecințele sale
Dacă o temă principală a modelului de după 1948 a fost Israelul în război, iar o a doua, ostilitatea vecinilor săi arabi, o a treia a fost situația dificilă a numărului uriaș de refugiați arabi. Nașterea violentă a Israelului a dus la o deplasare majoră a populației arabe, care fie a fost alungată de forțele militare sioniste înainte de 15 mai 1948, fie de armata israeliană după această dată, fie a fugit de teama violențelor din partea acestor forțe. Mulți negustori bogați și notabilități urbane importante din Jaffa, Tel Aviv, Haifa și Ierusalim au fugit în Liban, Egipt și Iordania, în timp ce clasa de mijloc a avut tendința de a se muta în orașe exclusiv arabe, precum Nāblus și Nazaret. Majoritatea fellahinilor au ajuns în tabere de refugiați. Mai mult de 400 de sate arabe au dispărut, iar viața arabă din orașele de coastă (în special Jaffa și Haifa) s-a dezintegrat practic. Centrul vieții palestiniene s-a mutat în orașele arabe din porțiunea estică colinară a regiunii – care se afla imediat la vest de râul Iordan și care a ajuns să fie numită Cisiordania.
Ca orice altceva în conflictul arabo-israelian, cifrele privind populația sunt foarte disputate. Aproape 1.400.000 de arabi trăiau în Palestina când a izbucnit războiul. Estimările privind numărul de arabi strămutați din casele, satele și cartierele lor originale în perioada decembrie 1947 – ianuarie 1949 variază între aproximativ 520.000 și 1.000.000.000; există însă un consens general asupra faptului că numărul real a fost mai mare de 600.000 și probabil a depășit 700.000. Aproximativ 276.000 s-au mutat în Cisiordania; până în 1949, mai mult de jumătate din populația arabă din Palestina de dinainte de război locuia în Cisiordania (de la 400.000 în 1947 la peste 700.000). Între 160.000 și 190.000 au fugit în Fâșia Gaza. Mai mult de o cincime dintre arabii palestinieni au părăsit cu totul Palestina. Aproximativ 100.000 dintre aceștia au plecat în Liban, 100.000 în Iordania, între 75.000 și 90.000 în Siria, între 7.000 și 10.000 în Egipt și 4.000 în Irak.
Termenul „palestinian”
De acum încolo, termenul „palestinian” va fi folosit pentru a se referi la arabii din fosta Palestina mandatată, cu excepția Israelului. Deși arabii din Palestina au creat și dezvoltat o identitate palestiniană de aproximativ 200 de ani, ideea că palestinienii formează un popor distinct este relativ recentă. Arabii care trăiesc în Palestina nu au avut niciodată un stat separat. Până la înființarea Israelului, termenul palestinian a fost folosit de evrei și străini pentru a descrie locuitorii Palestinei și a început să fie folosit de către arabii înșiși abia la începutul secolului XX. În contextul în care lumea arabă se afla într-o perioadă de renaștere, popularizând noțiunile de unitate și naționalism arab pe fondul declinului Imperiului Otoman, cei mai mulți dintre ei se vedeau pe ei înșiși ca făcând parte din marea comunitate arabă sau musulmană. Arabii din Palestina au început să folosească pe scară largă termenul palestinian începând cu perioada de dinaintea Primului Război Mondial pentru a indica conceptul naționalist de popor palestinian. Dar după 1948 – și chiar mai mult după 1967 – pentru palestinienii înșiși, termenul a ajuns să semnifice nu doar un loc de origine, ci, mai important, sentimentul unui trecut și al unui viitor comun sub forma unui stat palestinian.
Cetățeni palestinieni din Israel
Aproximativ 150.000 de arabi au rămas în Israel în momentul înființării statului israelian. Acest grup reprezenta aproximativ o optime din totalul palestinienilor și, până în 1952, aproximativ aceeași proporție din populația israeliană. Majoritatea dintre ei locuiau în satele din vestul Galileii. Deoarece o mare parte din pământurile lor au fost confiscate, arabii au fost forțați să abandoneze agricultura și să devină muncitori necalificați, lucrând în industriile evreiești și în companiile de construcții. În calitate de cetățeni ai statului Israel, în teorie, li se garantau drepturi religioase și civile egale cu cele ale evreilor. În realitate, însă, până în 1966, ei au trăit sub o jurisdicție militară care le-a impus restricții severe în ceea ce privește opțiunile politice și libertatea de mișcare. Cei mai mulți dintre ei au rămas liniștiți din punct de vedere politic, iar mulți au acceptat realitatea unui Israel guvernat conform ideologiei sionismului. Mulți au încercat, de asemenea, să își amelioreze situația prin participare electorală, educație și integrare economică.
De-a lungul anilor ’70 și ’80, OEP, dominată de Fatah, a acționat ca un stat în devenire și a lansat frecvent atacuri militare împotriva Israelului. Strategia luptei armate fusese inaugurată încă din anii 1950 și, într-adevăr, raidurile de gherilă împotriva unor ținte militare și civile din Israel au fost un factor care a condus la criza Suezului din 1956 și la războiul din 1967. Cu toate acestea, după 1967, Fatah a lansat un nou val de activități violente, iar grupurile de gherilă palestiniene, sub umbrela OEP, au apărut ca un element de importanță majoră în Orientul Mijlociu. Războiul arabo-israelian discreditase panarbismul lui Nasser, iar Fatah a pătruns rapid și a mobilizat populația palestiniană reunită, oferind servicii și organizații sociale. Unul dintre rezultate a fost un ciclu de escaladare a raidurilor și represaliilor între gherilele palestiniene și Israel; atacurile de gherilă asupra forțelor de ocupație israeliene și atacurile teroriste asupra civililor israelieni (apărate de OEP până la renunțarea lor de către Arafat în 1988) au devenit un element-cheie în lupta împotriva Israelului.
Deși în general recunoscută ca fiind simbolul mișcării naționale palestiniene, OEP nu avea coeziune organizațională. Aceasta a susținut distincția și autonomia palestiniană, dar circumstanțele au forțat conducerea să rămână oarecum distantă de viața palestinienilor. Acest lucru a făcut dificilă impunerea unei politici unificate. O problemă majoră pentru OEP a fost obținerea autonomiei pentru a urmări interesele palestiniene, mai ales că efortul de a face acest lucru a adus în mod inevitabil organizația în conflict cu statele arabe în care trăiau palestinienii.
Recunoaștere internațională
În anii 1970, OEP a înregistrat progrese importante în relațiile sale internaționale. La sfârșitul deceniului, organizația avea reprezentanți în peste 80 de țări. La 22 septembrie 1974, Adunarea Generală a ONU, trecând peste obiecțiile puternice ale Israelului, a inclus pentru prima dată pe ordinea de zi „chestiunea palestiniană” ca subiect separat de dezbatere, mai degrabă decât ca parte a chestiunii generale a Orientului Mijlociu. La 13 noiembrie, adunarea l-a auzit pe Arafat pledând pentru drepturile naționale ale poporului palestinian.
Recunoașterea internațională a OEP a avut repercusiuni importante în cadrul taberei arabe. La o conferință arabă la nivel înalt care a avut loc la Rabat, Maroc, în perioada 26-28 octombrie 1974, regele Ḥussein a acceptat o rezoluție care afirma că orice teritoriu palestinian „eliberat” „ar trebui să revină proprietarilor palestinieni legitimi sub conducerea OEP”. Decizia de la Rabat a fost denunțată de „frontul de respingere” mai radical, compus din FPLP, FPLP-GC, Frontul de Eliberare Arabă pro-Irak și Frontul pentru Lupta Populară Palestiniană, care urmărea să recupereze întreaga Palestină. Deși decizia a fost recunoscută ca îmbunătățind poziția mai puțin extremă a elementelor OEP conduse de Arafat, Statele Unite au continuat să refuze categoric să recunoască sau să trateze cu OEP atâta timp cât OEP refuza să recunoască dreptul la existență al Israelului.
În Israel, mai multe evenimente noi au întărit sentimentele palestiniene de înstrăinare față de majoritatea evreiască. Ultranaționaliștii evrei și-au sporit cererile pentru mai multe așezări evreiești și anexarea Cisiordaniei și au pledat pentru îndepărtarea cu forța a arabilor palestinieni din teritoriile ocupate. În 1985, parlamentul israelian a adoptat un proiect de lege care interzicea orice partid politic care punea în pericol securitatea statului – adică orice partid care se opunea sionismului. Acest lucru a întărit sentimentul majorității cetățenilor palestinieni din Israel că niciun partid politic legal nu le poate reflecta în mod adecvat opiniile naționale, economice și politice, deși singurul partid interzis efectiv a fost Partidul Kach, anti-arab.
Israelienii – în special coloniștii din Cisiordania – au devenit tot mai antagoniști și mai militanți față de palestinieni, pe măsură ce numărul atacurilor armate împotriva Israelului și a israelienilor care trăiesc în străinătate a crescut. De-a lungul anilor 1986-87, atacurile palestinienilor asupra coloniștilor israelieni și ale coloniștilor israelieni asupra palestinienilor s-au intensificat. Până în 1988, mai mult de jumătate din terenul din Cisiordania și aproximativ o treime din terenul din Fâșia Gaza fuseseră transferate sub control evreiesc, iar populația israeliană din Cisiordania – concentrată în cea mai mare parte în 15 sateliți metropolitani din Tel Aviv-Yafo și Ierusalim – ajunsese la aproximativ 100.000 de locuitori.
Până la sfârșitul anilor 1980, o întreagă generație de tineri palestinieni crescuse sub ocupația israeliană. Aproape trei sferturi dintre palestinieni aveau mai puțin de 25 de ani. Statutul lor politic era incert, drepturile lor civile erau diminuate, iar statutul lor economic era scăzut și dependent de economia Israelului. Între 100.000 și 120.000 de palestinieni au trecut zilnic din teritoriile ocupate în Israel pentru a munci. Ei nu aveau prea multă încredere în guvernele arabe și nici în OEP, care, deși era încă un simbol puternic al aspirațiilor palestiniene, nu reușise, nici prin eforturi diplomatice, nici militare, să obțină autodeterminarea palestiniană. Transferurile de bani către membrii familiilor rămase în urmă de la sutele de mii de persoane care migraseră în Iordania și în statele din Golful Persic pentru a munci în anii 1960 și 1970 s-au redus drastic, deoarece economiile multor țări din Orientul Mijlociu au fost afectate de scăderea prețurilor petrolului. Din ce în ce mai mult, palestinienii au ajuns să se bazeze pe propriile eforturi.
Acordurile de la Oslo
Apropierea sfârșitului Războiului Rece i-a lăsat pe palestinieni izolați din punct de vedere diplomatic, la fel ca și sprijinul acordat de OEP președintelui irakian Saddam Hussein, care invadase Kuweitul în august 1990, dar care a fost învins de o alianță condusă de SUA în Războiul din Golful Persic (1990-1991). Fondurile provenite din Arabia Saudită, Kuweit și statele din Golful Persic s-au epuizat. Comunitatea palestiniană din Kuweit, care era formată din aproximativ 400.000 de persoane, a fost redusă la câteva mii. Dificultățile economice au fost agravate de faptul că, în timpul conflictului continuu de-a lungul frontierei libaneze și în teritoriile ocupate, Israelul a impus restricții severe de călătorie pentru zilierii palestinieni. Rezultatul general a fost pierderea locurilor de muncă, pierderea moralului și pierderea sprijinului pentru conducerea OEP din Tunis.
Cu toate acestea, perspectivele de soluționare a problemelor nerezolvate dintre palestinieni și Israel au devenit semnificativ alterate de mai mulți factori: convocarea unei conferințe internaționale de pace între delegații israelieni și arabi (inclusiv palestinieni din teritoriile ocupate ca parte a unei delegații comune iordaniano-palestiniene) la Madrid în octombrie 1991, sponsorizată de Statele Unite și Uniunea Sovietică (după decembrie 1991, Rusia); dizolvarea Uniunii Sovietice în decembrie; și înlocuirea, în alegerile generale israeliene din iunie 1992, a lui Shamir și a guvernului de bloc Likud cu un guvern al Partidului Laburist care s-a angajat să implementeze autonomia palestiniană în termen de un an.
Deși progresele înregistrate la conferința de pace de la Madrid au fost descurajante, întâlnirile secrete care au avut loc în Norvegia începând cu ianuarie 1993 între oficialii OEP și israelieni au dus la o înțelegere cunoscută sub numele de Acordurile de la Oslo. Pe această bază, la 13 septembrie 1993, OEP și Israelul au semnat o Declarație de principii istorică la Washington, D.C. Aceasta includea recunoașterea reciprocă și termenii prin care funcțiile de guvernare în Cisiordania și Gaza urmau să fie transferate progresiv unui consiliu palestinian pentru o perioadă interimară de cinci ani, timp în care Israelul și palestinienii urmau să negocieze un tratat de pace permanent pentru a stabili statutul final al teritoriilor.
O reuniune la nivel înalt israeliano-palestinian sponsorizată de Statele Unite în iulie 2000 nu a reușit să rezolve aceste probleme nerezolvate și a dus doar la o situație din ce în ce mai tensionată. În urma acestui summit, o vizită la Al-Ḥaram al-Sharīf (Muntele Templului) din Ierusalim, în septembrie, a liderului Likud, Ariel Sharon – învrăjbit de palestinieni pentru rolul său în masacrele de la Sabra și Shatila din 1982 – a fost scânteia care a declanșat o conflagrație. Vizita a fost urmată de demonstrații lângă Moscheea Al-Aqṣā a doua zi, în care forțele de securitate israeliene au ucis și rănit zeci de demonstranți palestinieni. Acesta a fost semnalul pentru o revoltă reînnoită, care a atins un nivel de violență nemaiîntâlnit în prima intifadah – peste 1 000 de morți în primele 18 luni, majoritatea covârșitoare a acestora fiind civili palestinieni – și care a cuprins Cisiordania și Fâșia Gaza, încă ocupate în mare parte.
Ulterior, atacurile sinucigașe cu bombă comise de palestinieni în orașele israeliene au crescut. Un număr mare de israelieni, majoritatea civili, au fost uciși și răniți, iar atacurile israeliene asupra unor ținte ale AP (majoritatea situate în centrele de populație) au crescut rata deja ridicată a victimelor în rândul populației palestiniene. În primăvara anului 2002, trupele israeliene au reocupat toate orașele și localitățile din Cisiordania, preluând controlul securității de la AP și înăsprind restricțiile de circulație impuse anterior rezidenților palestinieni din Cisiordania și Fâșia Gaza. Negocierile au ajuns într-un impas total, iar viitorul teritoriilor ocupate și al relațiilor dintre palestinieni și israelieni a devenit din ce în ce mai incert. Sharon, acuzându-l pe Arafat de instigarea atacurilor împotriva Israelului, l-a închis pe Arafat în complexul său din Ramallah începând din 2001.
În 2003, AP a înființat funcția de prim-ministru, într-un efort de a-l ocoli pe Arafat și de a relua procesul de pace cu Israelul. Arafat l-a instalat în această funcție pe Mahmoud Abbas, un moderat. Abbas a cerut încetarea intifadei, dar, simțind că eforturile sale au fost zădărnicite de Arafat, Israel și Statele Unite, a demisionat în curând. După moartea lui Arafat în 2004, Abbas a fost ales președinte al OEP și președinte al AP. În 2005, Israelul a retras soldații și coloniștii din anumite părți din Cisiordania și din întreaga Fâșie Gaza, care a trecut apoi sub control palestinian. Retragerea a dat naștere la speranțe pentru noi discuții de pace.
În anii care au urmat, tensiunile dintre Hamas și Fatah au dominat politica palestiniană. În 2006 au avut loc alegeri pentru Consiliul Legislativ Palestinian, iar Hamas a obținut o victorie surprinzătoare asupra Fatah. În cele din urmă, Hamas și Fatah au format un guvern de coaliție, dar violențele dintre forțele lor s-au intensificat în Fâșia Gaza. După o săptămână de lupte, forțele Hamas au învins forțele Fatah și au preluat controlul asupra Fâșiei Gaza, ceea ce l-a determinat pe Abbas să demită guvernul condus de Hamas și să declare starea de urgență în iunie 2007.
Cele două facțiuni au încercat să se reconcilieze de mai multe ori. Primul acord de reconciliere a fost încheiat în 2011, dar nu a reușit să aducă prea multe schimbări. Un nou acord în 2014, prin care Hamas a acceptat să predea administrarea Fâșiei Gaza guvernului de uniune al prim-ministrului Autorității Palestiniene, Rami Hamdallah, nu a reușit, de asemenea, să aducă o schimbare semnificativă. Abia printr-un acord din 2017, AP a reușit să preia controlul instituțiilor publice din Fâșia Gaza, deși nu s-a ajuns niciodată la un control deplin, iar AP s-a retras. În 2019, Hamdallah a demisionat, iar guvernul de uniune a luat sfârșit.
Blocada și conflictul din 2008 din Fâșia Gaza
Între timp, preluarea Fâșiei Gaza de către Hamas a adăugat un nou element de incertitudine în relațiile israeliano-palestiniene. Israelul a declarat Fâșia Gaza sub conducerea Hamas drept o entitate ostilă și a impus o blocadă, închizând punctele de trecere a frontierei și impunând restricții severe asupra importurilor. Atacurile cu rachete ale Hamas asupra sudului Israelului au devenit ceva obișnuit, la fel ca și atacurile de represalii ale forțelor israeliene.
În iunie 2008, Israelul și Hamas au convenit asupra unei încetări a focului pe șase luni, în cadrul unor negocieri mediate de Egipt. Când acordul a expirat în decembrie, Hamas a anunțat că nu intenționează să îl prelungească și au existat acuzații de încălcări de ambele părți. Un conflict major a izbucnit la sfârșitul lunii decembrie, când Israelul a lansat atacuri aeriene asupra unor ținte Hamas ca răspuns la intensificarea atacurilor cu rachete. La o săptămână după începerea atacurilor aeriene, Israelul a organizat o ofensivă terestră în Fâșia Gaza. Conflictul s-a încheiat după 22 de zile, Israelul și Hamas declarând fiecare o încetare unilaterală a focului. Treisprezece israelieni și peste 1.000 de locuitori din Gaza au fost uciși în timpul luptelor.
2014 Conflictul din Gaza
Asasinarea a trei studenți adolescenți de la yeshiva în Cisiordania în iunie 2014 – pentru care Netanyahu a considerat Hamas responsabil – a adus o nouă escaladare a tensiunilor. Forțele de securitate israeliene au efectuat o razie masivă în Cisiordania, în timp ce schimbau lovituri aeriene cu tiruri de rachete din partea militanților din Fâșia Gaza. La 8 iulie 2014, Israelul a lansat o ofensivă aeriană pe scară largă în Fâșia Gaza care a vizat militanții. După ce mai mult de o săptămână de bombardamente nu au reușit să oprească tirurile de rachete spre Israel, o incursiune a trupelor terestre israeliene a avut ca scop distrugerea tunelurilor subterane și a altor elemente ale infrastructurii militanților. După câteva săptămâni de lupte, Israelul și-a retras forțele din Fâșia Gaza, declarând că misiunea lor a fost îndeplinită.
Unele lupte au continuat până când s-a ajuns la un acord de încetare a focului la sfârșitul lunii august. În schimbul încetării tirurilor de rachete din Fâșia Gaza, Israelul a fost de acord să slăbească restricțiile privind bunurile care intră în Fâșia Gaza, să extindă zona de pescuit în largul coastei și să reducă dimensiunea zonei tampon de securitate pe care o aplică în zonele adiacente frontierei israeliene. Chiar dacă peste 2 100 de palestinieni au murit în cele 50 de zile de ofensivă, iar Fâșia Gaza a fost distrusă pe scară largă, liderii Hamas au declarat victoria pentru capacitatea sa de a rezista atacurilor israeliene și de a obține concesii.
Incertitudinea politică și financiară
În 2017, președintele SUA, Donald Trump, a început să promoveze faptul că administrația sa concepe o inițiativă de pace „ultimate deal” pentru israelieni și palestinieni. Optimismul inițial cu care Autoritatea Palestiniană l-a primit pe Trump și inițiativa promisă de acesta a fost repede stins de decizia Statelor Unite de a-și muta ambasada din Israel în orașul contestat Ierusalim în 2018. Statele Unite au început, de asemenea, să reducă finanțarea pentru AP și pentru programele de ajutor pentru palestinieni și au ordonat închiderea biroului OEP din Washington, D.C. Planul de pace, lansat în două părți în 2019 și 2020, includea soluții prestabilite care propuneau o dezvoltare semnificativă în teritoriile palestiniene, dar favorizau Israelul în ceea ce privește cele mai controversate chestiuni. În timpul președinției lui Trump nu a avut loc nicio negociere între palestinieni și israelieni.
Între timp, tensiunile s-au amplificat de-a lungul frontierei dintre Israel și Fâșia Gaza în 2018. O serie de proteste, în cadrul cărora demonstranții au încercat să treacă granița în Israel și au trimis zmeie și baloane incendiare în Israel, au fost întâmpinate cu un răspuns violent din partea Israelului. La apogeu, pe 14 mai, soldații israelieni au deschis focul asupra protestatarilor care încercau să treacă granița, ucigând aproximativ 60 de persoane și rănind alte aproximativ 2.700. Violențele au continuat să escaladeze, ceea ce a dus la atacuri aeriene israeliene și la tiruri de rachete Hamas asupra Israelului.
Atât AP, cât și guvernul Hamas din Fâșia Gaza au fost martorii unor tulburări la începutul anului 2019, ca urmare a evoluțiilor politice din 2018. În Cisiordania, AP a încercat să pună în aplicare un program de securitate socială. Din cauza incertitudinilor legate de stabilitatea și finanțele pe termen lung ale AP, mulți palestinieni s-au temut că vor plăti în program, dar nu vor mai vedea niciodată acei bani. Impopularitatea programului a dus la mai multe proteste, care au culminat cu o grevă a lucrătorilor în întreaga Cisiordania la 15 ianuarie 2019. Între timp, încercările de reunificare a administrației din Fâșia Gaza cu AP au eșuat în 2018, ceea ce a determinat AP să reducă finanțarea și să impună sancțiuni asupra Fâșiei Gaza. Ajutorul din Qatar a atenuat o parte din presiunea financiară asupra locuitorilor din Gaza, dar ajutorul a fost la rândul său compensat de noile taxe pe bunuri impuse de Hamas. Protestele au izbucnit în Fâșia Gaza în martie 2019 și au fost întâmpinate cu un răspuns brutal din partea Hamas.
La sfârșitul lunii februarie, AP a respins taxele colectate de Israel în numele său. Respingerea a fost un protest față de decizia Israelului de a reține o parte din aceste fonduri proporțională cu alocația socială pe care AP o plătea în fiecare lună familiilor palestinienilor încarcerați de Israel sau uciși de Forțele de Apărare Israeliene (FDI), un fond despre care Israelul spunea că încurajează violența. După luni de presiune fiscală severă, AP a început să accepte reducerea veniturilor la sfârșitul lunii august, dar nu a redus plățile de stipendii.
Între timp, pe măsură ce 2019 a avansat, locuitorii din Gaza au văzut o oarecare ușurare, deoarece Israelul și-a relaxat blocada, în timp ce încerca să negocieze o înțelegere pe termen lung cu Hamas care să reducă violența. Negocierile mediate de Egipt au continuat în 2020.
Inaugurarea unui nou președinte american în 2021 a adus speranța unei apropieri între AP și Statele Unite. Într-adevăr, Statele Unite au început să restabilească ajutorul acordat AP și au promis să redeschidă biroul OEP din Washington D.C. Abbas a anunțat planuri de organizare a alegerilor parlamentare în mai și a alegerilor prezidențiale în iulie, despre care mulți observatori au crezut că au avut ca scop consolidarea legitimității guvernului condus de Abbas, semnalând în același timp hotărârea de a reînnoi procesul de pace. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii aprilie, Abbas a amânat alegerile pe termen nedefinit, pe fondul temerilor că Israelul va împiedica votul în Ierusalimul de Est – un motiv invocat pentru anularea alegerilor în trecut.
De asemenea, în aprilie au reapărut tensiunile la Ierusalim. În timp ce poliția israeliană a restricționat accesul palestinienilor în Orașul Vechi pentru rugăciunile de Ramadan tarāwīḥ, atât palestinienii, cât și evreii au căzut victime ale violențelor de stradă. Tensiunile au atins punctul culminant în luna mai, când Curtea Supremă israeliană urma să pronunțe o hotărâre privind evacuarea a zeci de familii palestiniene din casele lor din cartierul Sheikh Jarrah. Hotărârea a fost amânată pe fondul tensiunilor crescute, dar ciocnirile din apropierea Moscheii Al-Aqṣā au dus la sute de răniți. Pentru prima dată din 2014, Hamas a lansat, ca răspuns, o ploaie de rachete asupra Ierusalimului, ceea ce a provocat represalii din partea forțelor israeliene și un conflict care a durat 11 zile.
