Totul despre politica, populația și economia Serbiei! Povestea țării din Europa, greu încercate în ultimele trei decenii

Serbia este o țară din vestul și centrul Balcanilor. Este cunoscută mai ales pentru că, în cea mai mare parte a secolului al XX-lea, a făcut parte din Iugoslavia. Mai recent, acest stat este cunoscut la scară largă de pe urma conflictului teritorial cu Kosovo, un teritoriu aduto-declarat independent, însă nerecunoscut în mod oficial de către autoritățile de la Belgrad și nici de majoritatea statelor lumii.

Capitala Serbiei este Belgrad (Beograd – în sârbă), un oraș cosmopolit situat la confluența dintre fluviile Dunărea și Sava. Stari Grad, centrul vechi al Belgradului, este un spațiu cu o istorie îndelungată, unde este situată o cetate antică numită Kalemegdan și include exemple bine conservate de arhitectură medievală și unele dintre cele mai renumite restaurante dintre țările Europei de Est. Cel de-al doilea oraș al Serbiei ca mărime, Novi Sad, se află în amonte pe Dunăre și reprezintă un centru cultural și educațional.

Vechea Iugoslavie

Din anii 1920, Serbia a fost parte integrantă a Iugoslaviei (care înseamnă „Țara slavilor de sud”), care includea țările de azi Serbia, Croația, Slovenia, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Macedonia de Nord și Muntenegru. Conduse mult timp, pe rând, de Imperiul Otoman și de Austria-Ungaria, aceste națiuni componente s-au unit în anul 1918 pentru a forma o federație independentă cunoscută sub numele de Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

În 1929, această federație a fost constituită în mod oficial sub numele de Iugoslavia. Serbia a fost partea dominantă în această uniune multietnică, deși, după cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul comunist nealiniat al lui Josip Broz Tito a acordat o oarecare autonomie republicilor constitutive și a încercat să echilibreze interesele concurente prin împărțirea responsabilităților administrative naționale (de exemplu, pentru informații și apărare) pe criterii etnice.

După moartea lui Tito în 1980 și după prăbușirea comunismului în Europa de Est în decursul deceniului următor, naționalismul reînviat a redeschis vechile falii din societatea iugoslavă. Liderul sârb (și mai târziu iugoslav) Slobodan Milošević a încercat să creeze o „Serbie Mare” din fosta uniune, dar politicile sale au dus în schimb la secesiunea Sloveniei, Croației, Bosniei și Herțegovinei și a Macedoniei și la război civil la începutul anilor 1990.

Acest conflict a provocat moartea sau strămutarea a sute de mii de persoane și a dus la sancțiuni internaționale împotriva țării. La sfârșitul anilor 1990, s-a vărsat și mai mult sânge atunci când provincia sârbă Kosovo, dominată de albanezi și musulmani, și-a declarat independența, ceea ce a dus la intervenția Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și a Organizației Națiunilor Unite (ONU), la bombardarea Belgradului și la plasarea Kosovo sub administrația ONU de la jumătatea anului 1999.

Un conflict etnic continuu

Ulterior, Milošević a fost învins în alegerile prezidențiale și a fost arestat și judecat în fața Curții Internaționale de Justiție pentru crime de război, dar Iugoslavia a rămas instabilă, deoarece Muntenegru a amenințat că își va declara independența înainte de a negocia un acord care a menținut unificarea țării într-o federație liberă. În 2003, după ratificarea pactului de către parlamentele din Serbia, Muntenegru și Iugoslavia, Serbia și Muntenegru, redenumite Serbia și Muntenegru, au înlocuit Iugoslavia pe harta țărilor Europei. În 2006, această federație a luat sfârșit, Muntenegru și Serbia fiind recunoscute ca națiuni independente.

Între timp, discuțiile multilaterale pentru a determina viitorul statut al Kosovo nu au reușit să producă o soluție acceptabilă atât pentru sârbi, cât și pentru kosovari. În ciuda opoziției Serbiei, Kosovo s-a separat oficial în februarie 2008.

Așezarea Serbiei

Țara este mărginită la vest de Republica Bosnia și Herțegovina și de regiunea slavonă a Republicii Croația. Serbia se învecinează cu Ungaria la nord, cu România și Bulgaria la est, cu Macedonia de Nord la sud și cu Muntenegru la sud-vest. Kosovo, pe care Serbia nu îl recunoaște ca țară independentă, se află, de asemenea, la sud, de-a lungul frontierei nord-estice a Albaniei.

Populația din Serbia

Cea mai mare parte a populației Serbiei și a Muntenegrului învecinat este de origine slavă. Triburile slave au pătruns în regiune dinspre nord în perioada secolelor V-VII d.Hr. și au întâlnit popoare vorbitoare de iliric. Deși slavii au aculturat un număr mare de ilirieni, mulți dintre aceștia din urmă și-au păstrat limba și obiceiurile distinctive în complexele dealuri și văi ale Albaniei de astăzi.

Clivajele dintre triburile slave sudice s-au dezvoltat în timp, în special după stabilirea, în secolul al IV-lea d. Hr., a „Liniei Teodosie” nord-sud, care delimita segmentele estic și vestic ale Imperiului Roman. Organizarea bisericii creștine s-a bazat ulterior pe această diviziune. Misionarii de la Roma au convertit triburile slave din vest la romano-catolicism, în timp ce misionarii de la Constantinopol au convertit strămoșii sârbilor și muntenegrenilor la ortodoxia răsăriteană.

Grupuri etnice

Mai mult de patru cincimi din populația Serbiei se identifică drept sârbă. Principalele minorități sunt maghiarii și bosniacii (musulmani bosniaci). Romii (țiganii) constituie un grup mic, dar distinct. Alte minorități sunt croații, muntenegrenii, bulgarii și românii.

Cu excepția Voivodinei, sârbii reprezintă marea majoritate a locuitorilor din Serbia propriu-zisă. Proporția sârbilor a crescut semnificativ în anii 1990, datorită unui aflux de refugiați sârbi din Croația și Bosnia și Herțegovina. Populațiile minoritare de bosniaci, localizate în sud-vest, și de albanezi, răspândite în toată Serbia propriu-zisă, au scăzut pe măsură ce mulți refugiați au fugit în Bosnia și Kosovo.

În Voivodina, sârbii reprezintă puțin peste jumătate dintr-o populație extrem de diversă. Refugiații sârbi din republicile secesioniste reprezintă aproximativ o optime din populația totală a provinciei. Al doilea grup ca număr este cel al maghiarilor. La un moment dat, în Voivodina a trăit un număr mare de germani, dar noul guvern comunist i-a expulzat practic pe toți vorbitorii de limbă germană în 1945. Acest grup descindea din familiile austriece și germane aduse în Voivodina de către împărăteasa austriacă Maria Tereza în secolul al XVIII-lea.

Conflicte etnice

Înainte de izbucnirea violențelor în Kosovo la sfârșitul anilor 1990, albanezii constituiau peste trei sferturi din populația provinciei, în ciuda faptului că majoritatea sârbilor considerau în mod tradițional Kosovo drept vatra lor culturală. În anii ’90, regimul lui Slobodan Milošević s-a angajat într-o luptă acerbă în Kosovo cu albanezii, care căutau să obțină independența provinciei după ce statutul său autonom a fost revocat.

În urma confruntărilor dintre poliția și armata sârbă și Armata de Eliberare a Kosovo (UCK), guvernul iugoslav a forțat sute de mii de albanezi să își abandoneze casele și să fugă în alte țări, un proces care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „epurare etnică”. În urma intervenției militare a NATO, mulți dintre acești refugiați s-au întors. După încheierea acordului de pace dintre NATO și Iugoslavia, aproximativ 200.000 de sârbi și romi au părăsit Kosovo. Când Kosovo și-a declarat independența în 2008, albanezii reprezentau majoritatea covârșitoare a populației.

Religie

Trăsătura distinctivă a identității naționale sârbești este moștenirea creștină ortodoxă răsăriteană, deși, probabil, mai puțin de o zecime din populație a frecventat biserica în perioada comunistă. De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Sârbă autocefală s-a considerat drept campioana intereselor naționale sârbești.

În timpul perioadei otomane, s-a dus o luptă îndelungată împotriva influenței clerului grec stabilit la Constantinopol. Din cauza activităților sale naționaliste, regimul otoman a suprimat biserica sârbă între 1766 și 1832. Maghiarii din Voivodina sunt împărțiți între grupurile romano-catolice și protestante calviniste.

Modele de așezări

Așezări urbane

Timp de mulți ani, un flux constant de migranți a părăsit părțile marginale ale Serbiei pentru a se stabili în Belgrad și în alte zone dezvoltate. Conform recensământului din 1948, doar o cincime dintre sârbi locuiau în mediul urban, dar la începutul secolului XXI mai mult de jumătate din populația Serbiei era în mediul urban.

Cu toate acestea, așezările cu adevărat urbane din Serbia sunt relativ puține. Belgradul a ajuns să aibă o populație de peste un milion de locuitori în virtutea rolului său de capitală atât a Serbiei, cât și a Iugoslaviei. Alte zone urbane sunt orașe comerciale și centre de administrație regională.

Așezări rurale

Există diferențe semnificative între așezările rurale din zonele montane și cele din bazinele și câmpiile Serbiei. Satele din regiunea centrală a Šumadija sunt mici, dispersate de-a lungul drumurilor care urmează crestele. Casele sunt construite în principal din bușteni sau din scânduri tăiate, cu acoperișuri din șindrilă. Tencuiala acoperă frecvent pereții exteriori. Casele sunt de obicei apropiate una de alta. Pe de altă parte, în câmpiile din Voivodina, satele sunt mari și foarte distanțate.

Tendințe demografice

Ritmul de creștere a populației diferă în mod semnificativ în funcție de regiune. Între recensămintele din 1971 și 1981, populația totală a Serbiei a crescut cu 10%. Cu toate acestea, în cadrul țării, Voivodina a avut o creștere netă de numai aproximativ 5%, în timp ce Kosovo, pe atunci o provincie a Serbiei, a crescut cu peste 25%. În anii 1980, populația predominant albaneză a acestei din urmă provincii a avut o rată de natalitate dublă față de cea din restul Serbiei. Războiul din Kosovo a modificat în mod dramatic creșterea populației și modelele de colonizare în această regiune în anii 1990, un număr mare de refugiați albanezi intrând în provincie din alte părți ale Serbiei. În prezent, o speranță de viață de aproximativ 70 de ani este caracteristică pentru toate părțile țării.

Economia Serbiei

În 1945, Iugoslavia a adoptat un sistem economic socialist modelat după instituțiile din Uniunea Sovietică, dar, în urma ruperii cu Biroul Comunist de Informații (Cominform) în 1948, a evoluat un sistem care a permis creșterea oportunităților pentru întreprinderile individuale. Majoritatea fermierilor au fost reuniți în ferme colective până când această politică nepopulară a fost abandonată după 1953.

În cadrul economiei Serbiei, instituția a continuat în principal în fostele domenii germane din Voivodina, unde regimul a relocat migranții din regiunile muntoase din Serbia și Muntenegru. De asemenea, regimul comunist a naționalizat întreprinderile industriale existente și s-a angajat într-o politică ambițioasă de creare rapidă a altora. Utilizând fonduri provenite din profiturile fabricilor de producție din regiunile industriale dezvoltate de mult timp din Slovenia și Croația, a creat un număr mare de noi întreprinderi în Serbia și în alte foste părți otomane ale Iugoslaviei.

Cu toate acestea, economia Iugoslaviei a crescut rapid în următoarele trei decenii, deși producția din republicile din sud a rămas semnificativ în urma celei din zonele dezvoltate din nord, Croația și Slovenia. Acest decalaj a reflectat în mare măsură asocierea îndelungată a regiunilor sudice cu Imperiul Otoman, a cărui birocrație ineficientă nu a făcut mare lucru pentru a promova investițiile, transferul de tehnologie și îmbunătățirea infrastructurii pe teritoriile sale.

Numeroase principii economice

În Serbia, doar în Voivodina, controlată de Habsburgi, a apărut o economie comercializată în secolul al XIX-lea. Într-adevăr, locuitorii din Kosovo nu au atins niciodată un venit anual pe cap de locuitor mai mare de 15% din cel al Sloveniei în întreaga perioadă a Marii Iugoslavii. O parte din problema Kosovo ar putea fi atribuită creșterii excepțional de rapide a populației sale. Se estimează, în cazul economiei Serbiei, că venitul pe cap de locuitor din Kosovo s-ar fi dublat dacă rata demografică a provinciei ar fi încetinit la nivelul celei din regiunile nordice dezvoltate.

După despărțirea de blocul sovietic în 1948, a fost adoptată autogestionarea muncitorilor în fabrici și instituții. Acest program, care a încercat să abordeze problemele inerente modelului sovietic extrem de centralizat de socialism, a fost codificat în Legea privind munca asociată din 1976. Fiecare lucrător iugoslav aparținea unei organizații de bază a muncii asociate (BOAL), care se baza pe rolul precis jucat de lucrător în procesul de producție. BOAL-urile au ales reprezentanți în consiliile lucrătorilor, care, la rândul lor, au creat consilii de administrație și au stabilit nivelurile de salarizare, politicile de investiții și obiectivele specifice pentru producție.

Consiliile muncitorilor selectau, de asemenea, un director al instituției, care era însărcinat cu conducerea organizației în fiecare zi. Acest sistem de autogestiune a inclus nu numai fabricile și unitățile de vânzare cu amănuntul, ci și școlile, clinicile de sănătate și alte instituții de servicii publice.

Forța de muncă

Nu numai că Serbia a suferit din cauza pierderii piețelor și a surselor de materii prime stabilite în celelalte republici, dar forța sa de muncă a dat dovadă de o disciplină și o productivitate extrem de scăzute, ceea ce a făcut dificilă concurența pe piețele mondiale.

Privatizarea economiei a început în 1990, dar până la începutul secolului XXI doar aproximativ o treime din producție provenea din producția privată, care era în mare parte concentrată în agricultură, comerțul cu amănuntul și servicii.

Sancțiunile impuse economiei Serbiei de comunitatea internațională în anii ’90 ca răspuns la politicile agresive ale liderului iugoslav Milošević în Bosnia și Herțegovina au sufocat grav economia federației, contribuind la penuria de alimente, bunuri și combustibili fosili, precum și la rate ridicate ale inflației. Într-adevăr, la sfârșitul anilor 1990, aproximativ 20.000 de companii iugoslave, aproape o treime, au fost declarate oficial insolvabile.

Probleme, conflicte, atacuri

Atacurile aeriene ale NATO din 1999 au distrus o parte semnificativă a infrastructurii de transport și a instalațiilor industriale din Serbia, iar embargoul asupra importurilor de petrol a agravat și mai mult starea economică a federației. Deși ajutorul umanitar a atenuat problema, economia nu și-a revenit încă pe deplin.

După ce Milošević, ulterior arestat și judecat pentru crime de război, a fost înlăturat de la putere în urma unor alegeri democratice în 2000, ajutorul internațional a început să revină în țară, iar sancțiunile au fost foarte numeroase. În special, Uniunea Europeană (UE) a oferit Iugoslaviei și altor țări din Balcanii de Vest posibilitatea de a deschide negocieri pentru un „Acord de stabilizare și asociere”, care ar deschide oportunități de comerț cu statele UE.

Agricultură și silvicultură

Agricultura a fost mult timp principalul pilon al economiei Serbiei. Deși mai puțin de un sfert dintre sârbii activi din punct de vedere economic sunt acum angajați în agricultură (față de aproape trei sferturi în 1948), terenurile cultivate ocupă aproape două treimi din teritoriul Serbiei. Principala zonă de agricultură comercială este regiunea Voivodina și zonele joase adiacente la sud de râurile Sava și Dunăre, inclusiv valea râului Morava, care curge spre nord. Trei sferturi din culturile însămânțate în Serbia sunt cereale.

Predomină porumbul, care ocupă aproximativ o treime din suprafața cultivată, iar grâul este următorul în importanță. Alte culturi notabile sunt sfecla de zahăr, floarea-soarelui, cartofii, semințele oleaginoase, cânepa și inul. De asemenea, se cultivă fructe și legume.

Resurse

Resurse naturale

Serbia este înzestrată cu resurse naturale substanțiale pentru economia mondială, dar are un deficit semnificativ de combustibili minerali. O parte din cărbune a fost exploatată în nord-est și există posibilitatea de extindere a mineritului în această zonă. Puținul petrol care a fost descoperit se află în Voivodina. Dintre minereurile metalice, Serbia are unele dintre cele mai mari resurse de cupru din Europa.

Concentrațiile de minereu de cupru se află în Munții Carpați, în apropierea granițelor cu Bulgaria și România. Cantități substanțiale de minereu de fier sunt, de asemenea, prezente în această zonă. Nord-vestul Serbiei, în apropierea orașului Krupanj, conține până la o zecime din oferta mondială de antimoniu, deși în prezent există o cerere redusă pentru acest produs. Regiunile muntoase din sud-vestul Serbiei au un potențial forestier și hidroelectric.

Exploatarea minieră și topirea cuprului s-au dezvoltat în nord-estul Serbiei, în jurul localităților Bor și Majdanpek. Lignitul și cărbunele bituminos sunt exploatate în valea râului Kolubara, la sud-vest de Belgrad, și în unele părți din estul Serbiei.

Energie

Energia hidroelectrică și cărbunele sunt principalele surse de energie în Serbia, care nu are centrale nucleare. Instalațiile de la barajul Ðerdap de pe Dunăre generează o cantitate semnificativă de energie electrică. Amenajarea Bajina Bašta de pe râul Drina se situează pe locul al doilea ca sursă de generare a energiei hidroelectrice. Deoarece râul Drina face parte din granița Serbiei cu Bosnia și Herțegovina, acest lucru creează o problemă dificilă în ceea ce privește alocarea producției de energie electrică.

Marile centrale electrice pe cărbune din Serbia, care ard lignit din zăcămintele locale, sunt situate la sud-vest de Belgrad, în valea râului Kolubara, în apropiere de orașul Obrenovac. O mică centrală termoelectrică care utilizează gaze naturale funcționează în capitala Vojvodinei, Novi Sad.

Industria prelucrătoare

Industriile manufacturiere sunt concentrate în nord, în special în vecinătatea Belgradului, care are avantajele unei infrastructuri stabile, a unei forțe de muncă dezvoltate, a celei mai mari piețe unice din republică și a celei mai mari concentrări de întreprinderi existente care să servească atât ca furnizori de piese, cât și ca consumatori de produse. O zonă industrială, importantă pentru economia Serbiei, se află într-o centură de-a lungul râului Zapadna (de vest) Morava, de la Užice, în vest, prin Čačak și Kraljevo, până la Kruševac și Niš.

Printre produsele principale ale acestei zone se numără automobilele, camioanele, anvelopele, bateriile și echipamentele de radio și televiziune. La Kragujevac se află principala fabrică de automobile din Serbia, construită de compania italiană Fiat. Smederevo, la est de Belgrad, are o importantă fabrică de fier și oțel, dar nu are acces ușor la cărbune cocsificabil de calitate. Producția textilă este proeminentă în Novi Sad și în alte orașe din Voivodina.

Finanțe

Banca Națională a Serbiei (fosta Bancă Națională a Iugoslaviei) reglementează moneda Serbiei și este instituția bancară centrală la nivelul economiei mondiale. Pe lângă numeroasele bănci comerciale, există numeroase instituții de economii și împrumut. În plus, Banca de Economii a Poștei joacă un rol important în economiile consumatorilor.

După prăbușirea federației iugoslave în 1991, Serbia a suportat o hiperinflație paralizantă, iar în anii 1990 a emis mai multe monede diferite, care au fost supuse unor presiuni inflaționiste semnificative. În 2003, dinarul sârbesc a devenit moneda oficială a republicii.

În 1989, la Belgrad s-a deschis o bursă de valori, prima bursă operațională a țării din 1941. Inițial, puține companii iugoslave au fost listate la bursă, dar, odată cu privatizarea, s-a anticipat că majoritatea întreprinderilor vor fi în cele din urmă cotate la bursă.

Comerț

Italia și Germania sunt cei mai importanți doi parteneri comerciali ai țării. Alți parteneri comerciali importanți sunt Rusia, Elveția, China și Ungaria. Din cauza războaielor și a sancțiunilor economice, exporturile au scăzut cu aproximativ trei sferturi în anii 1990. Exporturile de produse manufacturiere au fost afectate în special de sancțiuni, deși și alte sectoare economice au suferit pierderi. În mod similar, importurile au scăzut cu aproximativ jumătate.

Spre deosebire de alte părți ale fostei federații iugoslave, Serbia a primit puține investiții străine. Moștenirea războiului și a sancțiunilor din partea Statelor Unite și a UE, împreună cu problemele legate de declinul infrastructurii, pierderea capitalului uman și corupția, au făcut ca țara să fie în general neatractivă pentru investitorii străini.

Turism

Acest sector de activitate reprezintă un element important al economiei Serbiei. Turiștii au fost mult timp atrași de arhitectura și frescele distinctive ale mănăstirilor ortodoxe medievale din Serbia. Cele peste 50 de izvoare minerale dezvoltate au reprezentat o altă atracție, deși aceste facilități au atras în mod tradițional turiști interni. Cu toate acestea, atât turismul intern, cât și cel internațional au scăzut semnificativ odată cu tulburările din anii 1990.

Forța de muncă și fiscalitatea

Ocuparea forței de muncă în industrie reprezintă aproximativ jumătate din totalul locurilor de muncă din Serbia, în timp ce sectorul serviciilor angajează aproximativ o treime din forța de muncă. Agricultura, care este responsabilă pentru aproximativ jumătate din produsul intern brut al țării, reprezintă aproximativ o cincime din totalul locurilor de muncă. O proporție substanțială a populației este fie șomeră, fie subocupată.

Principalele impozite includ impozitele pe venitul persoanelor fizice și juridice, accizele, impozitele pe vânzări, impozitele pe proprietate, impozitele pe tranzacțiile financiare, impozitele pe salarii și impozitele pe utilizare.

Transporturi și telecomunicații

Transporturi

O parte din dificultatea construirii unor rețele este dată de terenul muntos al Serbiei și de producția comercială limitată care ar genera traficul necesar pentru a justifica investițiile în drumuri și căi ferate.

Căile ferate au apărut pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea în Voivodina, aflată sub control maghiar, unde au fost construite linii pentru a transporta recoltele către Europa Centrală. Căile ferate au ajuns, de asemenea, în Kosovo, controlat de otomani, din Salonic (Thessalonic, Grecia) în 1874. În Serbia propriu-zisă, primele șine au legat Belgradul de Niš în 1884. O ramură a fost apoi extinsă peste râul Sava până la Zemun, lângă Belgrad, unde s-a conectat la sistemul feroviar maghiar.

Până în 1919, celebrul Orient Express folosea linia sârbă de la Belgrad la Sofia, Bulgaria, ca parte a traseului său între Paris și Constantinopol (Istanbul). În anii următori au fost construite linii de legătură, iar Serbia are acum o rețea feroviară destul de extinsă. Sistemul feroviar al țării a suferit pagube substanțiale în timpul bombardamentelor NATO din 1999, dar o mare parte din pagube au fost reparate.

Dunărea și afluenții săi, Sava și Tisa, constituie aproape întregul sistem de navigație interioară din Serbia. Distrugerea podului de la Novi Sad în urma bombardamentelor NATO a perturbat traficul pe Dunăre, care era format în cea mai mare parte din mărfuri transportate în amonte spre Ungaria. De asemenea, mărfurile se deplasau pe râul Sava până la orașul croat Sisak.

Telecomunicații

La nivelul economiei mondiale, Iugoslavia a creat un sistem modern de telecomunicații înainte de începerea războiului din anii 1990. Cu toate acestea, la fel ca o mare parte din infrastructura economică a țării, acest sistem a suferit daune grave în urma bombardamentelor NATO. O parte din sistem a fost refăcută prin privatizare, care a avut loc la sfârșitul anilor 1990, când guvernul a vândut aproape 50% din acțiuni unui grup de investitori greci și italieni.

După ridicarea sancțiunilor împotriva țării, guvernul a semnat acorduri cu alte țări europene pentru a extinde accesul la internet și pentru a utiliza sateliții de telecomunicații.

Guvern

Șeful statului sârb este președintele, care este ales de Adunarea Națională, dar ale cărui puteri sunt limitate. Parlamentul Serbiei este format din 250 de membri aleși direct de către populație.

Guvernul sârb a pierdut controlul direct asupra provinciilor autonome Kosovo și Voivodina în 1968, când acestea au fost plasate sub autoritate federală. Însă, în deceniile următoare, albanezii au început să facă presiuni pentru obținerea statutului de republică cu drepturi depline în cadrul Iugoslaviei, ceea ce a stârnit o reacție dură din partea sârbilor, în special în ceea ce privește Kosovo. Sârbii au fost deosebit de îngrijorați de ceea ce au perceput ca fiind presiuni care forțau minoritatea sârbă din Kosovo.

În 1989, Serbia și-a reafirmat controlul direct asupra Kosovo și Voivodinei, ceea ce a dus la creșterea tensiunilor, care în cele din urmă au izbucnit într-un conflict armat. În 1999, NATO a început o campanie de bombardamente de 77 de zile împotriva Iugoslaviei, ca răspuns la creșterea violenței împotriva populației albaneze. Ulterior, guvernul iugoslav a fost de acord să își retragă forțele de securitate din Kosovo.

Misiunea Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK) a preluat apoi administrarea teritoriului. Voivodina și-a recăpătat statutul de autonomie nominală în 2002, dar unele grupuri locale au continuat să solicite o formă mai extinsă de autonomie. În 2008, Kosovo și-a declarat independența, deși Statele Unite și majoritatea țărilor din UE au recunoscut noua țară, Serbia a denunțat declarația ca fiind ilegală.

Procesul politic

Până la secesiunile din 1991-92, Iugoslavia a permis un singur partid politic, Liga comuniștilor din Iugoslavia (LCY). La fel ca partidele comuniste din alte părți ale Europei de Est, LCY a păstrat inițial monopolul asupra procesului decizional. Cu toate acestea, pe măsură ce filialele din fiecare republică și provincie autonomă s-au afirmat tot mai mult, partidul și-a pierdut caracterul monolitic. În perioada secesiunilor, filialele LCY din Serbia și Muntenegru au adoptat denumirea de Partidul Socialist. Alte partide politice au fost legalizate, iar în 2000 o alianță de opoziție a reușit chiar să câștige președinția.

La începutul secolului al XXI-lea, Partidul Democrat (DS) proeuropean și ramura sa, Partidul Democrat al Serbiei (DSS), de centru-dreapta, au apărut ca partide de frunte. În 2007, acestea au format coaliția de guvernare a noii Serbii independente. Partidul Radical Sârb, naționalist, s-a bucurat, de asemenea, de un sprijin puternic. Socialiștii și alte partide mai mici și-au păstrat, de asemenea, locurile în parlament. Coaliția DS-DSS nu a durat mult timp. În 2008, un bloc pro-UE cunoscut sub numele de Pentru o Serbie Europeană, condus de DS (și excluzând DSS), a obținut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare. Blocul pro-UE s-a alăturat apoi unui bloc de partide condus de socialiști pentru a forma un guvern.

Securitate

Sub steagul Serbiei și Muntenegrului combinate, forțele armate ale țării au jucat un rol neobișnuit în cadrul guvernului federal, continuând o practică care a fost mult timp una dintre instituțiile distinctive ale statului. Forțele armate ale Serbiei și Muntenegrului au fost conduse de un Consiliu Suprem de Apărare compus din trei președinți. Țara a menținut o politică de apărare universală a statului. Forțele sale armate conțin atât militari profesioniști, cât și recruți.

Toți bărbații apți de muncă erau obligați să servească în serviciul activ timp de 12 până la 15 luni, după care recruții deveneau parte a unei forțe de rezervă. Recruții își efectuau serviciul pe teritoriul propriei republici. Aproape toți cetățenii, inclusiv femeile, au fost organizați într-o organizație de apărare civilă. Serbia independentă a continuat politica serviciului militar obligatoriu, deși a făcut planuri pentru a pune capăt acestei cerințe. Forțele sale armate includ o armată, o marină și o forță aeriană.

 

Mâine, marți, 27 iunie, la ora 11, cititorii infofinanciar vor putea regăsi un material amplu despre economia Serbiei, despre cum această țară a rezistat cu bri în fața provocărilor din ultimii ani, pandemia de Covid-19 și criza financiară globală.