Începem prin acest material o călătorie prin evenimentele cele mai importante. După acest text, care reprezintă un rezumat al evoluției României de după 1989, vom continua cu texte dedicate fiecărui an în parte. Mă voi folosi în acest articol de multe date statistice pentru că ele scot cel mai bine în evidență evoluția noastră post-decembristă.
Am debutat pe drum către o economie de piață liberă cu un an agitat. Primele alegeri libere au fost generate evenimente dramatice. În februarie 1990 minerii au venit pentru prima dată la București, primăvara a fost ocupă de fenomentul Piața Universității, iar la finalul lunii mai l-am confirmat pe Ion Iliescu președinte prin vot popular. Vara a început brutal, imaginile de la evenimentele din 13-15 iunie făcând înconjurul mapamondului. Dar am uitat repede de ele pentru că la Cupa Mondială din Italia România reușea să învingă URSS și facă scoată un egal din meciul cu campiona mondială en-titre Argentina. Am fost scoși în optimi de Irlanda.
Începutul consumerismului
Statisticile Băncii Mondiale arată cu un român avea un salariu mediu net lunar de 150 de dolari în 1990. Ni se pare puțin acum, dar lipsurile încă nu se simțeau. Românii aveau bani la ciorap din perioada comunistă, când nu prea aveau pe ce cheltui salariile. Așa că în 1990 cumpăram orice. Am importat produse în valoare de 9 miliarde de dolari în 1990, cu un miliard mai mult decât în ultimul an de comunism. În schimb, exporturile s-au prăbușit. Dacă în 1989 am exportat în valoare de 10,5 miliarde, în 1990 am scăzut la 5,8 miliarde. A fost primul an cu balanță comercială negativă și de atunci nu am mai atins niciodată plusul, avem un veșnic minus în fața cifrelor.
Dacă salariul mediu din 1990 vi se pare mic, trebuie să ne amintim că el a ajuns în 1992 la doar 65 de dolari. În iulie, anul acesta, salariu mediu net era de 821 dolari. Veți regăsi în paginile acestui supliment infografice cu evoluția salariului mediu net, a PIB-ului, a PIB-ului pe cap de locuitor, a rezervelor BNR sau a schimburilor comerciale.
Acum vă propun să ne îndreptăm atenția spre un domeniu aflat în focusul actualului președinte, Klaus Iohannis: educația. Datele statistice ne arată că am început drumul spre lumea occidentală cu 335.000 de copiii care nu mergeau la școală. Asta se întâmpla în 1993, conform datelor Băncii Mondiale. Numărul acesta a scăzut, iar în 2000 aveam 118.000 copiii care aveau vârsta pentru școlarizare, dar nu erau înscriși în ciclul gimnazial. Guvernarea Năstase a produs aproape o minune. La finalul lui 2004 mai aveam doar 1161 de copii care nu mergeau la școală. Probabil efectul programului ”Cornul și laptele”. După 2004, părinții micuților s-au săturat de corn și lapte și numărul neșcolarizaților a început să crească din nou. În 2018 aveam 135.000 de copii care nu mergeau la școală.
România, Elveția educației
În schimb, ultimele trei decenii ne-au scos la lumină chemarea către studii superioare. Conform Băncii Mondiale, în 1990 aveam doar 8,4% dintre tineri care urmau o facultate. Este vorba despre procentul celor înscriși la facultate din totalul tinerilor cu vârstă de facultate din România. La acest capitol, țara noastră a avut cel mai mare boom din Europa, pe fondul fabricilor de diplome de la universitățile private. După 10 ani de democrație procentul a ajuns la 23,9% și a continuat să crească până în 2009. În acel an, 68,9% dintre tineri au ales să urmeze cursurile unei facultăți. Vă imaginați? Două treimi din tinerii României se cultivau pe băncile unei facultăți. Ar fi trebuit să fim în domeniul educației ce este Elveția în domeniul bancar. Dar era doar o comedie susținută de industria universităților private. Din 2009 numărul tinerilor care merg la facultate a început să scadă. Probabil criza economică din acea perioadă i-a scos din barurile din jurul facultăților și i-a trimis la muncă, iar în 2018 aveam 51% dintre ei care alegeau calea studiilor superioare. Tot e bine, industria diplomelor nu se predă.
Mergem în continuare la un alt domeniu dureros pentru români: sănătatea. Tragedia de la Colectiv ne-a arătat în toată splendoarea sa dezastrul din acest domeniu. Colectivul ne-a arătat că spitalele noastre te por omorî cu zile. În condițiile în care sănătatea înghite aproximativ 10 miliarde de dolari în fiecare an. Datele Băncii Mondiale arată că în 2018 cheltuielile României cu sănătatea au înseamnat 555 de dolari pe cap de locuitor. Adică, 5,1% din PIB. De opt ori mai mult decât în 2000, primul an pentru care Banca Mondială oferă astfel de date privind statul român. Atunci cheltuiam 70 de dolari anual pentru fiecare locuitor. La finalul guvernării Năstase cheltuiam 255 de dolari anual pentru fiecare român, ajungând în 2009 la 521 de dolari. Criza economică a dus la tăieri masive în acest domeniu, astfel că în 2012 se ajunsese să cheltuim doar 400 de dolari anual pentru fiecare român. Guvernarea Ponta a declanșat mărirea acestei sume, ajung în 2018 la 555 de dolari.
Cu toate acestea, îmbunătățirea condițiilor de viața s-a transpus în creșterea speranței de viață la români. În 1990 speranța de viață medie era de 69,9 ani. În primii ani de după Revoluția a tot scăzut ajungând la un minim de 69,3 de ani în 1995. După care a început creșterea. Astfel că în 2020 am ajuns la o speranță de viață de 76,3 ani. Un alt domeniu în care am înregistrat o evoluție pozitivă este cea a mortalității infantile. În 1990 mureau 24,2 copii la 1000 de născuți vii, în 1995 mureau 22, pentru ca în 2020 să pierdem doar 5,7 copii la 1000 de nașteri.
Neverosimil: suntem bogați!
Încheiem acest rezumat într-o notă pozitivă. În 2020, România a intrat oficial „în rândul bogaților” și a fost inclusă de Banca Mondială în categoria High Income Economies, pe baza datelor din 2019. E vorba de grupul țărilor cu peste 12.536$ VNB/cap (n.r. VNB=venit național brut, adică veniturile realizate de persoanele sau de firmele naționale). În 2020, România a avut un VNB/capita de $12.570, față de $1.250, în 1992. În valori absolute, PIB-ul a crescut de mai bine de 6 ori în primii 30 de ani de democrație.
Acesta evoluții ne-au apropiat și nivelul de trai de cel din vestul Europei. Eurostat arată, bazându-se pe indicatorul de consum individual efectiv, cum ne-am apropiat nivelul de viață de cel din Occident. În 1995 calitatea vieții noastre era la 33% față de cea din Vest, iar în 2000 scăzuse la 30%. Guvernul Adrian Năstase a declanșat creșterea, astfel că la finalul lui 2004 ajunsesem la 40% din nivelul de trai al occidentalilor. Integrarea în Uniunea Europeană ne-a găsit la un nivel de 48%, iar în 2019 ajunsesem la 79%. La final trebuie să recunoaștem că viața noastră s-a schimbat în bine în ultimele trei decenii. Regretele după Epoca de Aur sunt mai degrabă niște regrete după tinerețe, care este mai plăcută pentru orice om decât bătrânețea. Datele arată că nivelul de trai este evident mult mai bun ca în urmă cu 30 de ani.
Și închei tot cu date statistice. Eurostat realizează periodic sondaje pentru a măsura nivelul de satisfacție cu viața. În 2007 49% dintre români se declarau satisfăcuți de calitatea vieții lor. În 2010, criza economică ne-a dus la un procent de 36%. În 2014 am ajuns din nou la jumătate, 55% dintre români erau satisfăcuți de viața lor, iar în 2019 două treimi, 65%, dintre noi se declarau mulțumiți.
Statistici relevante
65 de dolari era salariul mediu net al unui român în 1992
65% dintre români se declarau satisfăcuți de calitatea vieții în 2019
70 de dolari cheltuia anual statul pentru domeniul sănătății în 2000
69,3 ani era speranța de viață în 1995
30% reprezenta calitatea vieții românilor în 2000 față de nivelul occidental
24,2 copii mureau în 1990 la 1000 de nașteri
8,4% dintre tineri urmau o facultate în 1990. În 2009 procentul ajunsese la 68,9%
