Din ce sferă face parte Turcia? Europa, Asia, Orientul Mijlociu, Africa…țara care a fost odată Imperiul Otoman și care este acum aliată cu cele mai puternice și democrate stat din lume în NATO, pare că ar avea o sferă de influență mai largă decât oricare dintre partenerii săi. Însă acest lucru afectează NATO.
„Europa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Africa… Nu ştiu cum ar putea fi definit spaţiul de influenţă al Turciei. Salturile diplomatice ale Turciei sub conducerea lui Erdoğan au ajuns poate, odată cu războiul din Ucraina, la cel mai înalt nivel”, scrie un ziar turc, Sabah.
Problemele cauzate de poziția derutantă a Turciei
Turcia este prinsă în mai multe lumi diferite. Pe de-o parte, afacerile cu țările puternice din Asia, China și Rusia, care se dau cap în cap cu alianța sa Occidentală, NATO.
Viziunile lui Recep Tayyip Erdogan se îndreaptă mai mult înspre a fi unele orientale, decât occidentale, cu legi introduse în timpul mandatului si care nu respectă statul de drept, sau viziunile europene ale drepturilor omului. Un exemplu ar fidorința lui Erdogan de reintroducere a pedepsei cu moartea (la care Turcia renunțase în 2004 în scopul aderării la Uniunea Europeană), anul trecut, în timp ce alte țări, în drumul lor spre modernizare, renunță la astfel de practici.
De asemenea, recentele amenințări militare ale Turciei asupra Greciei, în contextul geopolitic în care ne aflăm, este și el un factor de-a dreptul derutant. Grecia și Turcia sunt aliați în NATO, alianță care este preocupată în prezent cu războiul lui Putin în Ucraina, nu cu conflicte între parteneri.
„Creşterea influenţei Turciei în Orientul Mijlociu şi Africa, moştenire de pe vremea otomanilor, e urmărită îndeaproape de numeroase capitale. Atât relaţiile diplomatice cât şi cele economice şi în special cele din domeniul energiei cu Asia Centrală, pământ strămoşesc, sunt în atenţia foarte multor ţări.”, mai scrie ziarul turc, în legătura cu sfera de influență pe care o are Turcia față de Africa de Nord și Orient, potrivit Flux24.
Provocările din NATO
Impasul creat în sfera de influență a Turciei este legat de o matrice de probleme, nu în ultimul rând de provocările politice interne ale președintelui turc, o încurcătură în mare parte provocată de el însuși. Erdogan este un târgumureșean neobosit și este sigur că va folosi pârghiile pe care le are pentru a obține concesii de la aliații săi din NATO și pentru a-și entuziasma baza naționalistă înainte de alegerile din Turcia, programate pentru luna iunie.
Cu toate acestea, ar fi periculos să considerăm obstrucția sa ca fiind o postură temporară sau să presupunem că problema va dispărea dacă Erdogan va câștiga alegerile, în ciuda faptului că a gestionat greșit inflația galopantă a țării și turbulențele economice rezultate. Rezolvarea impasului va necesita o diplomație susținută și, posibil, concesii reale, unele dintre ele fiind la îndemâna Washingtonului. Președintele SUA, Joe Biden și Congresul pot juca un rol cheie în acest sens. Ar trebui să facă acest lucru, deoarece, indiferent ce arsuri de inimă prezintă Turcia pentru NATO, aceasta este un membru puternic și indispensabil al alianței, iar consecințele extinderii numărului de membri NATO, sau ale eșecului de a face acest lucru. sunt titanice.
Suedia și Finlanda în NATO ar fi o lovitură în nas pentru Putin
Suedia și Finlanda sunt țări de dimensiuni modeste, împreună ar adăuga mai puțin de 2 procente la populația colectivă a NATO de aproximativ 950 de milioane de locuitori, dar ar avea un impact uriaș. Intrarea lor ar reprezenta o înfrângere strategică gravă pentru președintele rus Vladimir Putin, extinzând foarte mult teritoriul alianței occidentale de-a lungul graniței sale.
Mai mult decât orice altă mișcare tangibilă la dispoziția Washingtonului și a aliaților săi europeni, extinderea ar face cunoscută profunzimea nebuniei Kremlinului de a organiza o invazie însângerată a unei națiuni suverane care nu reprezintă o amenințare militară pentru Moscova. Și ar extinde umbrela de securitate a NATO la o pereche de parteneri valoroși care sunt pe bună dreptate nervoși din cauza dorinței dovedite a Rusiei de a declanșa un război regional la scară largă și care au abandonat decenii de neutralitate pentru a solicita împreună aderarea la alianță.
Erdogan a profitat de această cerere, precum și de regulile NATO care oferă oricărui membru un drept de veto asupra extinderii, pentru a amplifica nemulțumirile Turciei față de cei doi candidați nordici și față de alianță în general, inclusiv față de Statele Unite. Unele dintre aceste nemulțumiri sunt înrădăcinate în propriile preocupări de securitate ale Turciei. Altele reflectă deconectarea dintre statul intolerant și din ce în ce mai despotic pe care l-a construit Erdogan și democrațiile robuste susținute de societăți civile vibrante din alte state membre NATO, precum și din Suedia și Finlanda.
Dorințele exagerate ale Turciei
Cea mai puternică plângere a Turciei este cea mai greu de satisfăcut. Erdogan a exprimat ferm că își dorește ca Suedia, a cărei populație kurdă este de aproximativ 100.000 de persoane, să ia măsuri împotriva presupușilor activiști și simpatizanți legați de Partidul Muncitorilor din Kurdistan, sau PKK, care a comis atacuri teroriste în Turcia (Ankara, precum și Statele Unite și Uniunea Europeană îl consideră o organizație teroristă).
Problemele sunt parțial de definire: în unele cazuri, Turcia a cerut extrădarea kurzilor și a altor activiști anti-Erdogan ale căror cazuri au fost judecate de instanțele suedeze sau care nu se califică drept teroriști conform standardelor occidentale. În cazul singurei persoane a cărei extrădare a cerut-o public Erdogan, un jurnalist exilat pe care îl acuză că a susținut o lovitură de stat în 2016 care urmărea să-l răstoarne, instanțele suedeze au refuzat. În orice caz, Erdogan nu se poate aștepta în mod rezonabil ca o democrație occidentală să își lase deoparte legile și procedurile judiciare pentru a preda activiști pe motiv că îi consideră Turcia dușmani.
Cealaltă cerere pentru Suedia și Finlanda este în proces de a fi exercizată
Țările nordice au fost îndemnate să ridice interdicția de a vinde arme către Ankara, iar acest lucru pare pe cale de rezolvare. Interdicția, impusă și de alte țări europene, a fost instituită în 2019 după ce Turcia a lansat atacuri în interiorul Siriei împotriva unei miliții kurde afiliate PKK, susținută de Statele Unite și aliații săi europeni, care a fost esențială pentru înfrângerea militară a Statului Islamic. Păstrând în vizor prioritatea aderării la NATO, Suedia a reluat unele vânzări de arme către Turcia, iar Finlanda ar fi înțelept să îi urmeze exemplul.
O problemă mult mai mare legată de arme este cererea Turciei de 20 de miliarde de dolari pentru extinderea și modernizarea flotei sale existente de avioane de luptă F-16 fabricate în SUA. În ciuda sprijinului din partea administrației Biden, vânzarea a fost blocată la Capitoliu, aparent din cauza preocupărilor legate de drepturile omului în Turcia și la cererea unor legislatori care simpatizează cu Grecia, care se opune acordului. Blocajul din partea Congresului este orbesc, iar raționamentul pentru acesta pălește în fața unei considerații de ansamblu privind rolul vital al Turciei în NATO și extinderea acesteia, scrie un editorial The Washington Post.
