UE a făcut o prioritate din reducerea și captarea de CO2 în ultimii ani. Bruxelles-ul promite că stocarea de carbon va fi disponibilă în cele din urmă. Dar producătorii din regiunile mai sărace ale Europei se tem că nu vor avea acces la ele.
Începând din 2020, fabrica de ciment Salonit din Slovenia a decis să fie printre primele într-o industrie pregătită să explodeze în următorii ani: captarea de carbon. Este una din modalitățile prin care fabricile care emit carbon, precum cea din Slovenia, ar trebui să continue să funcționeze într-un viitor mai ecologic. Există doar o problemă: fabrica nu are unde să stocheze carbonul pe care îl capturează la fabrică.
Salonit se află la aproximativ 50 de kilometri de Golful Triest, un port italian situat lângă cel mai înalt punct al Mării Adriatice. De acolo, Salonit poate să expedieze carbonul tehnic oriunde. Dar, momentan, singurele opțiuni par a fi în Marea Nordului. Este o călătorie lungă și, mai ales, scumpă în jurul continentului.
Slovenii spun că sunt dispuși să trimită carbonul oriunde. Dar ar prefera, desigur, locuri de-a lungul Mării Mediterane și Mării Negre. Momentan, asta nu este însă posibil.
O problemă la nivelul întregii Uniuni
Această dilemă cu care se confruntă fabrica din Salonit este un mic exemplu al unei probleme în creștere pentru Europa. Din acest motiv, Comisia Europeană se grăbește să creeze infrastructura necesară pentru a atinge neutralitatea climatică până în 2050. UE încurajează puternic companiile să investească în proiecte și tehnologii care pot absorbi carbonul din aer și împiedica să ajungă acolo în primul rând. Dar asta înseamnă și găsirea unor locuri pentru a stoca tot carbonul acela.
Până acum, țările din Marea Nordului precum Danemarca și Țările de Jos au dominat industria. Un fapt pe care UE își propune să-l schimbe cu noi stimulente și reguli menite să creeze mai multe locuri de stocare până în 2030. Dar nu toată lumea este convinsă că planul va funcționa. Iar unii sceptici se întreabă chiar dacă captarea carbonului merită investițiile mari necesare.
Dacă planul UE eșuează, țările europene fără ieșire la mare și cu venituri reduse ar putea face investiții acum care nu se vor amortiza niciodată. Acest lucru ar trage după ele chiar și uzinele de producție tradiționale. Asta ar lăsa UE cu o inegalitate economică și mai mare – și o altă breșă de umplut în ambițiile sale verzi.
„Există un risc destul de mare. Cel puțin pentru industriile din regiuni precum Europa Centrală și de Est și de Sud, unde se întâmplă puține dezvoltări de proiecte.”, spune Eadbhard Pernot, care conduce activitatea privind captarea carbonului pentru Clean Air Task Force.
Nordul domină piața de stocare
În ultimul an, s-au anunțat o serie de proiecte de captare a carbonului în regiunea din nordul Mării Nordului. Zona găzduiește unele dintre cele mai mari situri de petrol și gaze din Europa, oferindu-i o mulțime de opoortunități pentru a capta și stoca carbon.
În martie, a fost lansat proiectul Greensand. Acesta urmărește capturarea de carbon în Belgia și transportul acestuia într-un câmp de petrol danez epuizat din Marea Nordului. Proiect care ar putea stoca 8 milioane de tone de CO2 până în 2030. În mai, Agenția Daneză a Energiei a acordat companiei Ørsted un contract pe 20 de ani pentru Kalundborg Hub. Facilitatea va elimina până la jumătate de milion de tone de carbon din centralele electrice și termice din apropiere începând din 2026.
Țările de Jos țin și ele pasul. Proiectul Porthos este programat să stocheze nu mai puțin de 2,5 milioane de tone în câmpuri epuizate de gaz. Marii emițători precum Air Liquide, Air Products, ExxonMobil și Shell au asigurat spații de stocare începând din 2026, când Porthos va fi funcțional.
Nordul domină categoric. Doar Danemarca ar putea dezvolta o capacitate de stocare suficientă pentru a îndeplini obiectivul UE de a construi capacități de stocare de 50 de milioane de tone de CO2 până în 2030 – propus de Bruxelles în Legea Industriei Net Zero (NZIA).
Celelalte opțiuni apropiate sunt vecinii UE precum Norvegia, Islanda și Marea Britanie. Opțiunile sunt viabile, dar ar lăsa UE tot mai dependentă de țările externe pentru stocarea carbonului. Un viitor pe care Bruxelles vrea să-l evite.
Prizonieri ai geografiei
Dominarea nordului începe să îngrijoreze politicienii și liderii industriei din restul Europei. Aceștia se tem că va eroda competitivitatea lor industrială într-un viitor marcat de prețuri mari pentru carbon. Dar și de o concurență acerbă din afara Europei.
În prezent, marii poluatori, precum producătorii de oțel și ciment, care trebuie să plătească pentru emisiile, beneficiază de o derogare. Decizia a fost luată pentru a evita ca industriile cu sediul în UE să fie copleșite de costuri pe care concurenții lor nu le poartă întotdeauna.
Anul trecut, negociatorii UE au ajuns la un acord pentru a elimina treptat derogarea până în 2034. Speranța este să crească prețurile carbonului și să împingă industriile să investească în opțiuni cu emisii mai mici. Inclusiv captarea carbonului.
UE speră că planul său va crea aceste opțiuni. O propunere în lucru este de a răspândi site-urile de stocare a carbonului mai uniform pe tot teritoriul Europei. Planul va analiza și nevoile de transport.
„Pentru a ține costurile de decarbonizare a industriei sub control, Europa are nevoie de proiecte de stocare a CO2 pe întreg continentul. Acest lucru elimină rutele scumpe de transport a CO2 pe distanțe lungi.”, spune Eve Tamme, care prezidează Platforma de Emisii Zero, potrivit Politico.
