În 1995, în urma intervenției militare a Rusiei în Cecenia, liderii UE au suspendat ratificarea unui acord de parteneriat și cooperare planificat și au amenințat Moscova cu consecințe și mai grave dacă nu încetează crimele sale de război, inclusiv bombardarea fără discernământ a civililor ceceni.
Guvernul Boris Elțîn a abordat conflictul din Cecenia prin dezlănțuirea unei noi forțe militare brutale, dar Europa a dat înapoi în cele din urmă și a ratificat totuși acordul. În anii care au urmat, conducerea Rusiei a continuat să demonteze instituțiile democratice, să invadeze Georgia în 2008 și să declanșeze un război în estul Ucrainei în 2014, prologul invaziei la scară largă din februarie 2022.
Privind în urmă la oportunitățile ratate din anii 1990 ne reamintim modul în care dilemele imediate pot determina factorii de decizie politică să treacă cu vederea semnele următoarei crize de la orizont. În timp ce răspunde la carnagiul provocat de Vladimir Putin în Ucraina, UE nu își poate permite să nu se pregătească pentru următoarea criză rusă.
Războiul din Ucraina, la fel ca războiul din Cecenia din anii 1990, a pus o presiune imensă asupra stabilității Rusiei ca stat. Este esențial ca statele membre și instituțiile UE să înceapă să planifice o serie de scenarii postbelice și post-Putin în Rusia, inclusiv o destabilizare a sistemului politic rusesc care ar putea duce chiar la un conflict armat în interiorul țării. Pentru a proteja interesele colective ale Europei, inclusiv ale Ucrainei, de orice tulburări viitoare care ar cuprinde Rusia, UE are nevoie de o strategie care să încurajeze în mod activ democratizarea acesteia, indiferent cât de mici par a fi șansele ca acest lucru să se întâmple acum.
Kremlinul a respins de mult timp Bruxelles-ul ca actor global. După condamnarea europeană a brutalităților comise în timpul războaielor cecene, Moscova a încercat să dezbine și să domine, destrămând unitatea blocului bazată pe valori, implicând liderii individuali, identificând cele mai influente state membre și interesele lor naționale. În multe cazuri, Rusia a primit cantitatea de integrare economică și politică cu națiunile occidentale pe care o dorea, evitând în același timp reforma democratică internă.
Fixarea cinică a Moscovei pe interesele statelor membre individuale ale UE a reflectat și a aruncat o umbră lungă asupra percepției rusești asupra UE. Chiar și membrii opoziției din societatea civilă rusă considerau UE ca fiind o confederație dezechilibrată, cu mari puteri care dictează politicile economice și externe ale blocului. Creșterea economică, libertățile de călătorie și cooperarea cu fiecare stat membru al UE în parte i-au făcut orbi la declinul treptat al libertății în Rusia. Elitele rusești au dobândit cunoștințe de limbi străine și suficiente bogății furate sau provenite din petrol pentru a petrece vacanțe confortabile în Europa de Vest, fără a se obosi să susțină valorile democratice acasă.
Elita rusă nu vrea să aibă de a face cu războiul lui Putin
Pentru clasa de mijloc și de sus a Rusiei, acest târg cu Moscova și Bruxelles s-a încheiat odată cu invazia Ucrainei. După ce au pierdut orice influență asupra lui Putin, elitele rusești au ales fie să se ascundă, să fugă din țară, fie să înceapă lupte intestine, transferând vina pentru criză unii asupra altora. Dacă Rusia reușește să evite o alunecare în totalitarism, ceea ce a mai rămas din opoziția sa democratică ar putea fi în sfârșit în măsură să recunoască capacitatea UE de a exercita o putere progresistă transformatoare.
Frustrarea ucrainenilor față de orice angajament mai profund al UE față de Rusia ar fi de înțeles, dar promovarea unei schimbări de la imperialismul rusesc ar fi în interesul tuturor vecinilor Rusiei. Întrucât actuala elită a Moscovei va acuza oricum UE de ingerință, UE nu are nimic de pierdut dacă organizează o dezbatere mai largă despre reforma democratică în Rusia post-Putin.
O Rusie postbelică care încearcă să depășească moștenirea toxică a lui Putin ar avea multe de învățat de la un bloc prosper din punct de vedere economic care a reunit și a transformat societăți care odată s-au luptat între ele în două războaie mondiale.
Dar instituțiile UE ar trebui să stabilească pașii detaliați pe care elita de stat a Rusiei trebuie să îi ia ca și condiții stricte pentru redeschiderea accesului la comerț, călătorii și investiții către restul Europei. De asemenea, acestea ar trebui să ofere stimulente. Un proces autentic de reformă care ar lansa statul de drept și ar recunoaște obligațiile post-conflict ale Rusiei față de Ucraina și alte state afectate ar putea fi recompensat cu promisiunea unor negocieri cu Bruxelles-ul.
Într-o Rusie postbelică, încrederea eruopeană trebuie recâștigată
Neîncrederea europeană față de Rusia este profundă, astfel încât UE ar trebui să fie hotărâtă în ceea ce privește verificarea în fiecare etapă a acestui proces. Mulți ruși sunt familiarizați cu principiul „încredere, dar verificare”, care a stat la baza discuțiilor privind dezarmarea nucleară în epoca Gorbaciov-Reagan. Însă numai un angajament ferm față de verificare poate reconstrui încrederea. Pe măsură ce încrederea este restabilită treptat, Rusia ar putea, în timp, să obțină integrarea pe piața unică a UE, baza pentru ordinea economică și socială de succes a Europei.
Ar putea părea prematur să discutăm strategii de stimulare a reformelor rusești. Dar s-ar putea să existe doar o fereastră fragilă de oportunitate pentru a sprijini o transformare autentică în Rusia. Aceasta va necesita ca rușii să renunțe la iluziile imperialiste ale regimului Putin. Dacă reușesc să facă acest lucru, ar putea exista o cale spre o casă europeană comună pentru toți. Occidentul nu trebuie să piardă din vedere potențialul de schimbare pozitivă în Rusia, chiar dacă sprijină Ucraina în lupta sa pentru supraviețuire, scrie Alexander Clarkson pentru The Guardian.
