În contextul războiului din Ucraina dilema unei armate europene începe să-și facă din nou apariția timid, în media internațională. În curând vom afla dacă președintele Macron, un mare promotor al acestui obiectiv politico-militar, va mai rămâne în funcție. Cât de actual este visul armatei europene și cât de relevantă este discuția în contextul războiului din Ucraina?
Când vine vorba despre politica externă, Tratatul de la Maastricht este cel mai important text legislativ al Uniunii Europene cu privire la acest domeniu. În anul 1992 se puneau bazele mai multor piloni importanți pentru ceea ce avea să devină în ziua de astăzi blocul comunitar. După căderea Cortinei de Fier, statele membre decid să-și asume la nivel comun o agendă în materie de politică externă și de securitate comună – PESC.
Tratatul de la Maastricht punea pe picioare trei piloni importanți ai construcției europene. Aici vorbim despre politica economică și monetară (Piața Comună și zona euro), JAI (justiție și afaceri interne) alături de PESC – politica externă și de securitate comună. Prin ultimul amintit se încerca la vremea respectivă un proces de integrare europeană prin intermediul politicii externe.
UE și relația cu NATO
Trebuie să înțelegem, în primul rând, de ce Uniunea Europeană dorea la vremea respectivă să-și dezvolte competențe în zona de reprezentare a politicii externe și mai ales a securității comune. Alături de ea mai existau două structuri internaționale foarte apropiate: NATO și Uniunea Europei Occidentale (UEO). Problema ținea de faptul că atât NATO, cât și UEO, erau alianțe politico-militare. Din UEO făceau partea Belgia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania și Marea Britanie. Toate acestea erau, la vremea respectivă, în anii ’90, și membre NATO, dar și membre ale Uniunii Europene. Însă există o mare diferență dintre scopul UE și cel al UEO. UE are misiunea de a integra la nivel politic, economic, social și cultural statele membre, în timp ce Uniunea Europei Occidentale era o organizație de apărare colectivă. Adică în caz de război, țările membre se angajau să intervină pentru a-și susține aliatul sub o formă sau alta.
La vremea respectivă, una dintre problemele principale ale titlului V din Tratatul de la Maastricht ținea de fix această componentă de apărare comună. Multe dintre țările europene erau neutre, neaflându-se într-un tratat politico-militar. Din acest motiv, în anexa tratatului există o declarație prin care statele membre UEO sunt de acord cu necesitatea de a dezvolta o identitate europeană de securitate și apărare. Practic, UEO devine o parte integrantă a Uniunii Europene prin PESC..
Care era scopul unei armate europene?
Uniunea Europeană s-a dezvoltat în timpul Războiului Rece ca o putere civilă. Nu era nevoie de o preocupare majoră asupra domeniului militar deoarece exista o altă structură care asigura pacea pe continent: NATO prin Statele Unite ale Americii. În această situație, problema politicii externe și a securității europene ajunge să fie configurată prin tratate, reprezentând politici ale Uniunii Europene.
Această parte de securitate pe care UE dorea să și-o creeze a ridicat probleme la nivelul colaborării cu aliații, mai ales cu Statele Unite ale Americii. De ce UE ar fi avut nevoie de o politică de apărare în contextul în care exista deja NATO? Acest subiect a reprezentat o mare discuție politică și strategică în anii ’90, mai ales în contextul în care PESC a evoluat treptat. Această politică a fost consolidată prin tratatele de la Amsterdam (1997) și Nisa (2001), ajungând ulterior sub forma PSAC – politica de securitate și apărare comună.
Astfel, în versiunea consolidată a Tratatului de la Maastricht, se menționează următoarele: „HOTĂRÂȚI să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv definirea TREPTATĂ a unei politici de apărare comune, care AR PUTEA conduce la o apărare comună, în conformitate cu dispozițiile articolului 42, consolidând astfel identitatea Europei și independența acesteia în vederea promovării păcii, securității și progresului în Europa și în întreaga lume”.
Schimbare de perspectivă la Amsterdam
La Tratatul de la Amsterdam UE își asumă acțiuni pentru gestionarea crizelor internaționale. Până la momentul respectiv, doar UEO realiza astfel de operațiuni prin intermediul capabilităților NATO. Aici putem da exemple de misiuni de păstrare a păcii în zone de conflict sau de salvare a oamenilor în cazuri de calamitate, război, etc. În aceste competențe intră și concepte pentru state building – ajutarea autorităților naționale în a construi un stat puternic – sau nation building. Aceste ultime elemente enumerate sunt cam ceea ce a încercat SUA și aliații NATO să facă în Afghanistan după asasinarea lui Osama Bin Laden prin misiunea Resolute Support.
Tot la Amsterdam, în 1997, este creată poziția de Înalt Reprezentant al PESC. La momentul respectiv, el era și secretar general al Consiliului pentru a arăta importanța conceptului strategic pentru UE în plan internațional. Există o mulțime de ramificații ale acestei politici atât la nivelul UE, cât și la nivelul NATO sau UEO. Să luăm modelul lui Javier Solana, politician spaniol, care a avut o carieră impresionantă la nivel de reprezentare diplomatică. A fost ministru de externe din 1992 în 1995 și după a devenit Secretarul General al NATO, cea mai importantă funcție din organizație. În 1999 devenea Înalt Reprezentant al PESC, dar deținea și funcțiile de Secretar General al Consiliului și Secretar General al Uniunii Europene Occidentale. Acest lucru ne arată cât de închegate erau cele trei instituții, NATO, UE și UEO.
Între armată și gestiune de criză
Până să apară discuția cu privire la o armată europeană, primul obiectiv al UE a fost de a putea face gestiune de criză, după cum făcea UEO. Doar că orice problemă de acest tip trebuia să fie validată de un vot unanim al Consiliului European, având în vedere că este vorba despre politica externă. Astfel, la Amsterdam intervine și dreptul unui stat membru de a se abține – dacă nu doreai să te implici într-o astfel de acțiune, puteai să stai „pe bancă” în timp ce restul statelor membre puteau face astfel de misiuni.
La Consiliul Nord-Atlantic de la Washington din aprilie 1999 SUA iau decizia de a transfera capabilități către UE pentru a face gestiune de criză. Pentru a realiza astfel de misiuni, ai nevoie de mai multe instituții, printre care și un Stat Major foarte puternic. În UE existau doar două state cu o infrastructură militară dezvoltată: Franța și Marea Britanie. Însă UE nu dispunea de instituțiile necesare pe care NATO le avea pentru a duce la capăt astfel de misiuni: nu avea un stat major, nu avea un centru integrat de operațiuni, unul de intelligence, nu avea experiență în misiuni militare integrate între membri.
După ce SUA a fost de acord în aprilie 1999 cu transferarea tuturor capabilităților NATO (infrastructura logistică, de informații, etc.) către UE pentru a face gestiune de criză, în iunie are loc Consiliul de la Koln. Acolo, sub direcțiile și conversațiile dintre Tony Blair și Jacques Chirac, UE ia decizia de a-și crea instituțiile proprii pentru a putea face acțiuni autonome, fără ajutorul SUA. Se înființează un comitet militar al UE, un Stat Major al UE și o mulțime de structuri ce practic vorbind dublau toate instituțiile NATO. Acest moment a stârnit o mulțime de controverse la Washington.
Finalul acestui parcurs are loc în decembrie 1999, când la Consiliul European de la Helsinki se ia decizia ca UE să creeze o forță integrată, un grup de luptă (nu defensiv), de aproximativ 60.000 de militari, capabil să poată fi trimis oriunde pe glob în maxim 60 de zile și care să poată fi autosuficient pe terenul de luptă timp de 1 an! Reprezenta cea mai dezvoltată formă de cooperare militară propusă până la momentul respectiv. Chiar dacă decizia înființării unui astfel de grup de luptă a fost luată în urmă cu 21 de ani, nici până în ziua de astăzi UE nu dispune de o armată. Angajamentul a fost reluat la Tratatului de la Lisabona, dar sub o altă formă, dar din nou, după alți 14 ani, nu există nicio evoluție în acest sens. Aceasta este armata despre care președintele francez, Emmanuel Macron, vorbește. Diferența dintre 1999 și 2022 este că astăzi UE are mult mai multe instituții cu caracter militar integrate decât la momentul Consiliului de la Helsinki.
