Imediat după restabilirea, sub medierea chineză, a legăturilor diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită, Xi Jinping a folosit o vizită recentă la Moscova nu doar pentru a consolida relațiile cu partenerul său apropiat, Vladimir Putin, ci și pentru a prezenta un „plan de pace” pentru războiul din Ucraina.
La urma urmei, consensul emergent în rândul factorilor de decizie occidentali decurge din mai multe ipoteze care îi pot determina să acționeze în moduri contraproductive. Mai exact, liderii occidentali cred că apără ordinea bazată pe reguli de puteri revizioniste precum Rusia și China; că lumea se polarizează între democrațiile care respectă regulile și autocrațiile agresive, cu state oscilante la mijloc; și că avem nevoie de narațiuni mai bune pentru a-i convinge pe ceilalți că atacul Rusiei asupra Ucrainei are implicații semnificative pentru ei. Dar fiecare dintre aceste afirmații este problematică și vorbește despre o neînțelegere a provocării pe care o reprezintă China.
În primul rând, ideea că guvernele occidentale conservă ordinea bazată pe reguli nu este convingătoare pentru mulți din întreaga lume, având în vedere că guvernele occidentale însele au abandonat-o deja pe mai multe fronturi. În timp ce Rusia și China au contestat, în mod evident, ordinea internațională de după 1945, mulți din așa-numitul Sud Global ar spune că și occidentalii au revizuit în mod obișnuit regulile și instituțiile internaționale pentru a se adapta propriilor interese.
Lovituri de ciocan
Acești observatori ar sublinia că primele lovituri au venit odată cu intervenția condusă de Occident în Kosovo și invazia Irakului, nu cu invaziile rusești ulterioare din Georgia și Ucraina. Poate că Occidentul nu folosește astăzi forța militară, dar nu s-a abținut de la utilizarea instrumentelor economice în avantajul său, de la sancționarea tuturor celor care fac comerț cu Iranul și Rusia până la propunerea de taxe pentru țările în curs de dezvoltare prin mecanismele de ajustare la frontiera de carbon.
Mai mult, în unele domenii, țările occidentale au trecut de la revizuirea instituțiilor globale la abandonarea lor cu totul în favoarea a ceea ce este adesea descris ca fiind un nou „club al oamenilor bogați” construit pe concepte noi. Mulți lideri din întreaga lume se bucură să evidențieze o astfel de ipocrizie, agravând criza de legitimitate a Occidentului, scrie JapanTimes.
Cea de-a doua ipoteză este și mai problematică. Președintele SUA, Joe Biden, s-a angajat în narațiunea conform căreia lumea este împărțită între democrații și autocrații, lăsând să se înțeleagă că cei de la mijloc ar trebui să fie convinși sau presați să aleagă o tabără. Însă majoritatea țărilor resping această idee și, în schimb, văd că lumea se îndreaptă spre o fragmentare și o multipolaritate mai accentuată. Țări precum India, Turcia, Africa de Sud și Brazilia se consideră puteri suverane, cu dreptul de a-și construi propriile relații, nu state oscilante obligate să plafoneze alte puteri.
Prin urmare, cea de-a treia ipoteză este, de asemenea, eronată. Nu din cauza narațiunilor nu îi putem convinge pe alții că invazia rusă este greșită; alte țări au pur și simplu interese diferite. Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare și a economiilor emergente nu consideră războiul Rusiei împotriva Ucrainei drept o amenințare existențială, indiferent ce ar spune Occidentul. Dacă locuiți în Mali, puterea externă dominantă cu care sunteți cel mai familiarizați este Franța; dacă este ceva, intrarea Rusiei în amestec vă va da un sentiment mai mare de suveranitate, nu mai puțin. În mod similar, India se teme mult mai mult de dominația Chinei; în orice caz, relația sa cu Rusia reprezintă o oportunitate strategică.
Problema promovată de guvernele occidentale este că aceasta a permis Chinei să le „fure” un avans. Din punctul de vedere al Chinei, adevărata bătălie pentru supremație în prezent nu se dă între democrații și autocrații, ci între diferite concepții despre ce înseamnă „democrație”.
Răsturnarea ordinii globale
Pentru Biden și alți lideri occidentali care se tem că ascensiunea Chinei va răsturna ordinea globală dominată de Occident, cel mai bun răspuns este ca democrațiile să se unească pentru a contracara China și a-și menține propriul avantaj. Astfel, administrația Biden își propune să creeze un club de democrații care să facă schimburi comerciale, să împărtășească tehnologie și să își susțină reciproc securitatea.
În schimb, China, al cărei singur aliat din tratat este Coreea de Nord, își dă seama că nu poate câștiga o competiție între alianțe concurente. Prin urmare, strategia lui Xi este de a face apel la preferința generală a lumii non-occidentale pentru opționalitate și nealiniere. Prezentându-se drept „campionul” acestor principii, el a dezvoltat o noțiune diferită de „democrație”, bazată pe capacitatea tuturor țărilor de a se emancipa de sub dominația occidentală. Acest concept a fost foarte prezent în retorica sa atunci când s-a întâlnit cu Putin la Moscova.
Competiția dintre aceste două viziuni este în mod deliberat asimetrică. În timp ce Statele Unite mizează pe o lume polarizată, China face tot posibilul pentru a promova o lume mai fragmentată. Mai degrabă decât să încerce să înlocuiască SUA, vrea să fie văzută ca un prieten și aliat al țărilor în curs de dezvoltare care doresc să aibă un cuvânt mai important de spus.
Există o mulțime de motive pentru a ne îndoi că China poate reuși această strategie. În acele părți ale lumii în care influența chineză a crescut cel mai mult și anume, Asia de Sud-Est și Africa Subsahariană, aceasta a declanșat deseori o reacție negativă. Și, privind în viitor, China va concura cu India pentru conducerea în cadrul Sudului Global. Cu toate acestea, liderii chinezi au probabil dreptate să bănuiască faptul că suveranitatea, mai degrabă decât supunerea față de aliații mai puternici, va fi tema definitorie în politica globală a secolului XXI.
Strategii de lungă durată
Având în vedere strategia Chinei, factorii de decizie occidentali ar trebui să își adapteze abordarea. În loc să dea lecții (sau să admonesteze) țărilor non-occidentale, aceștia ar trebui să recunoască faptul că fiecare are propriile interese, care nu se vor alinia întotdeauna perfect cu interesele occidentale. Eterogenitatea trebuie să fie acceptată ca un fapt structural, în loc să fie prezentată ca o problemă care trebuie rezolvată.
Prin faptul că nu mai ține predici despre modul în care alte țări își conduc afacerile și că le tratează ca pe niște actori suverani, cu propriile priorități, Occidentul poate totuși să producă schimbări constructive în ceea ce privește anumite probleme globale – și poate chiar să câștige noi susținători pe parcurs. Pentru a prezenta o alternativă convingătoare la viziunea lui Xi asupra ordinii mondiale, Occidentul va trebui să înceteze să le mai ceară celorlalți să o apere pe cea existentă și să înceapă să recruteze parteneri pentru a construi pe baza unei noi viziuni.